În ziua de 15 decembrie 1937 avurăm acasă, cu toţii, o stare de vorbă în legătură cu arzătoarea nevoie de foaie, în care părintele zise:
– Sunt aici, în Sibiu, doi oameni cu care am putea conveni: Munteanu, care are ziarul «Acţiunea» şi Stoichiţă, care are gazeta «Glasul Dreptăţii».
Cu unul dintre aceştia doi va trebui să luăm contact şi să încercăm o înţelegere, ca să scoatem sub numele lor o foaie pentru fraţi. Cu care credeţi că am putea mai bine?
Unii avură o părere, alţii alta, când părintele zise:
– Să mergem la Stoichiţă! Dragă Dorz, vii cu mine, mergem noi doi.
Pe maşina Oastei era şofer fratele Popovici. L-am suit pe părintele în maşină, iar eu am urcat alături. Era seară. Se aprinseseră luminile când din Aleea Filozofilor pornirăm spre strada Avram Iancu numărul 9, unde îşi avea biroul său avocatul Ieronim Stoichiţă. L-am găsit în birou, împreună cu stagiarul său, Cornel Radu, şi el, tânăr avocat.
Încântat de întâlnire, dl. Stoichiţă care era un om la fel de vrednic şi de binevoitor cum fusese la vremea sa dl. Metea şi la fel şi dl. Radu, ne-au primit cu bucurie. Amândoi aceşti oameni cumsecade cunoşteau bine toată situaţia Oastei şi a părintelui. Ne-am aşezat toţi patru la o masă.
După câteva vorbe începătoare, părintele descrise pe scurt starea noastră, motivul venirii noastre şi rugămintea noastră stăruitoare de a ne pune la îndemână foaia lor care, şi aşa, nu apărea decât din când în când şi doar local.
– Cu toată bucuria, Părinte Trifa! răspunse dl. Stoichiţă. Rămâne numai să stabilim în amănunt cum să facem acest lucru.
– Foarte uşor pentru d-voastră, d-le avocat! Totul rămâne în seama noastră. Iar dacă se vor mai ivi neprevăzute, cu Dumnezeu le vom rezolva pe toate.
– Atunci, să fie într-un ceas bun! zise zâmbind dl. Stoichiţă. Şi ne despărţirăm strângându-ne mâinile cu căldură şi prietenie.
– Slăvit să fie Domnul! izbucni voios părintele, îndată ce ne văzurăm singuri. Iată ce minunat a lucrat El şi de astă dată!
Acum, dragă Dorz, la lucru! Cu ajutorul Domnului, foaia trebuie să apară chiar acum de Crăciun. O, ce bucurie vor avea fraţii noştri văzând o nouă minune a dragostei lui Dumnezeu pentru noi! Să facem o foaie cum n-a mai fost alta.
Astfel apăru din nou, sub denumirea «Glasul Dreptăţii», pentru 25 dec. 1937, scrisul dorit şi aşteptat de toţi fraţii. Mult încercatul an 1937 se sfârşea în lumina unei mari bucurii.
Pe prima pagină foaia anunţă un tâlc frumos de Naşterea Domnului:
„Şi iarăşi va veni… Acum 1937 ani, Iisus a venit ca Mântuitor; a doua oară El va veni ca Judecător…”
Numărul de început apărea sărbătoreşte, în 16 pagini şi era plin de o bogată şi aleasă hrană sufletească.
Împreună cu părintele noi lucram plini de hărnicie şi curaj, amândoi, cu fratele Marini. Dar, de obicei, noi lucram încă destul de încet. Scriam, ştergeam şi iar scriam, fiindcă tot ce lucram trecea prin „cenzura” părintelui, care corecta sau chiar respingea ceea ce nu era în întregime făcut cât se putea de bine de către noi. Uneori, când trebuia trimis în grabă materialul la tipografie, părintele se uita la noi mustrător. Odată, luându-i din mână fratelui Marini un articol la care tot ştergea şi nu-l mai termina, zise:
– Măi Marinel, dacă aş fi lucrat eu ca voi, ar fi fost vai de capul meu. Dă-l încoace!
Şi, în câteva clipe, fu gata. Era de faţă şi fratele Opriş în clipa aceea în redacţie. Aşa am învăţat noi slujba cea grea a scrisului sfânt.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 343