În 22 decembrie eram în satul Posat cu cărţile şi foile Oastei. După ieşirea din biserică, noi, câţiva fraţi, ne-am tras deoparte cântând cântările Oastei. Oamenii care beau şi fumau că era hram s-au tras către noi şi ascultau, dar, venind primarul, ne-a oprit, spunând că stricăm datinile, iar dascălul, cu ţigara în gură, ne-a spus să plecăm imediat de acolo.
Am fost chemat la postul de jandarmi, învinuit că sunt sectar adventist. D-l şef mi-a dat un pumn, înjurând pe bunul Dumnezeu.
I-am zis să nu mă mai înjure, că e păcat mare, iar dânsul mă silea să înjur şi eu.
D-l sergent instructor mi-a spus:
– Mă, nu vrei să te laşi de Oastea Domnului?
– Nu, niciodată nu mă voi lăsa, i-am răspuns eu.
Atunci el a prins a mă bate cu pumnii peste cap. Apoi a ordonat soldatului să mă lege cu lanţuri şi să mă arunce în beci.
Soldatul a adus lanţurile şi m-a legat strâns de tot. Când a adus lanţurile, eu am zis: Slăvit să fie Domnul! Am sărutat lanţurile şi am aşezat mâinile cu bucurie, să fiu legat. Aceasta era cam la ora două din zi; şi mă băgară în beci unde mă ţinură până la ora zece seara, legat.
Am auzit atunci pe soţia şefului strigându-l pe sală să nu-mi facă mie nici un rău, că toate câte mi le va face el mie se vor întoarce asupra lor (ea cunoaşte bine ce este Oastea Domnului). Dar şeful îi spune că are ordin de la preot…
După un timp mă scoate şi, strigând cu multă ameninţare, îmi cere iarăşi să mă las de Oastea Domnului. Eu i-am răspuns că nu mă las niciodată.
Atunci mai erau acolo şi alţi trei oameni. Eu le-am arătat urmele lanţurilor pe mâini. Am fost aruncat iarăşi în beci. Soţia şefului de post a venit acolo la mine şi mi-a spus multe cuvinte de îmbărbătare, zicând să nu mă las de Oastea Domnului, ci să rabd toate cu bucurie…
La orele 11 noaptea iarăşi m-au chemat la cercetare…
A doua zi a venit şi părintele la post, m-a învinuit şi mi-a zis să mă las de Oaste. Eu am răspuns că niciodată; şi i-am spus că acasă îmi tremură copiii de frig şi soţia a împrumutat lemne din sat.
Atunci iarăşi m-au băgat în beci… Şi, cam după o oră, vin la mine să vadă ce fac. Eu stam în genunchi şi mă rugam, iar d-l şef mă întreabă cu o voce groaznică: Ce faci tu aicea, mă? Eu i-am răspuns că mă rog la Domnul Iisus… M-a întrebat a doua oară tot aşa, iar eu i-am răspuns la fel. Atunci s-a repezit la mine şi a început să mă bată cu pumnii peste cap, mă trântea pe jos, mă izbea de pereţi şi-mi zicea: Mă, nu te laşi de Oaste? Eu răspundeam că nu mă las.
Mi-a zis:
– Să te laşi de rele!
Eu i-am răspuns:
– De care rele?
Dar el nu-mi spunea, ci mă bătea înainte…
A venit apoi şi instructorul. Şi, după ce au obosit, mi-au poruncit să le cânt o cântare de la Oastea Domnului. Eu am cântat plângând… iar d-l şef mi-a zis, după aceea:
– Când veţi avea adunare să mă chemi să vin şi eu…
Acum se prefăceau că le pare rău că m-au bătut şi râdeau de mine.
Eu le-am mulţumit în numele Domnului şi m-am rugat lui Dumnezeu să-i ierte.
Apoi mi-au dat drumul acasă.
Sava Acostăchioaie, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 241
