Centenar

Prin zloata şi noroiul străzilor sparte, prin lapoviţa care cădea cu mare spor din norii joşi şi negri, înaintam cu greu, pe jos, stropindu-ne prin băltoace şi sărind tot felul de piedici, spre Dealul Mitropoliei. Când am ajuns în marea sală de aşteptare, am văzut la masa din mijloc, aşezat pe un divan, un om tânăr în reverendă, iar pe margini, aşteptând pe o bancă, alţi trei-patru.

În ziua de 3 martie, eram în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intraseră în casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoţise câţiva ani pe maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori în 1964.

În ziua de sâmbătă, 1 martie, eram din nou în Sibiu, cu sacul meu de drum în care aveam pregătite trei exemplare din lucrarea „Taină și Minune”. În drum spre stațiunea unde va trebui să urmez iarăși trei săptămâni de tratament, am făcut întâi o oprire la Sibiu, pentru a-mi îndeplini față de mitropolitul Antonie promisiunea din decembrie. Iar după aceasta trebuia să ajung la București, la părintele Stăniloae și de acolo la patriarh.

Duminică, în 23 febr. 1930, Oastea Domnului din Sibiu a avut cea dintâi ieșire în afara orașului, cu Cuvântul Viu… Am ieșit în comuna Sadu… Am fost primiți cu toată dragostea. Ne așteptau frații ostași și popor mult. Îndată ce s-a tras clopotul de vecernie… am intrat cu toții în biserică… Au slujit părintele locului, D. Bunea și Părintele Iosif Trifa… Foarte frumos și înălțător au cântat în strană ostașul I. Lupu din Sibiu și ostașii din Sadu…

Nici nu împlinisem o săptămână de la ieşirea din spital, eram încă pe pat acasă, până ce au şi venit la mine cei doi necunoscuţi de la spital.

Tocmai lucram la meditaţiile asupra Psalmilor. Pe pat în jurul meu erau tot felul de caiete, Biblia, hârtiile. Când am auzit apropiindu-se maşina şi apoi vorbe în faţa uşii, am avut doar atâta timp cât să întorc pătura peste toate acestea, acoperindu-le lângă mine pe pat.

La episcopie parcă totul fusese aranjat de mai înainte. Episcopul era în biroul său, secretarul gata.

Am intrat acolo și m-am așezat și eu, cel din urmă, pe al patrulea scaun!

– Prea Sfințite, începu cel ce mă adusese și despre care eu știam că era căpitan, vedeți pe omul acesta? Nu se ține decât de fleacuri și ne dă nouă neîncetat de lucru. Scrie verzi și uscate și le împrăștie, zăpăcind mințile oamenilor și nelăsându-i să-și vadă de treabă. Și, deși i-am pus categoric în vedere să nu mai meargă nicăieri, umblă prin țară și face tot felul de adunări cu ostașii lui din Oastea Domnului, așa că avem mereu tot felul de rapoarte și de necazuri din cauza lui.

În ziua din februarie 1950, când se împlineau 12 ani de la izbăvirea de suferințe a Părintelui Iosif, s-au petrecut următoarele:

Eram chemat la primăria din satul unde locuiam, să ajut cuiva la o lucrare pe care o avea de făcut.

Într-un timp, cineva intră unde lucram eu și îmi spuse că sunt chemat până afară. Am ieșit pe sală.

Însuflețit de aceste gânduri și de o îndatorată recunoștință față de el – de Părintele nostru Iosif – călcam în ultimii ani aleea cimitirului din Sibiu spre mormântul său.

Vedeam încă de la intrare, atât de-o parte, cât și de alta a aleii cimitirului, tot felul de monumente și de cruci de marmură, care de care mai frumoase și mai mari, ridicate de recunoștința urmașilor acelora ce odihneau acolo în așteptarea învierii.

Aici voi nota că îmi aduc aminte și eu tot de un astfel de vis, pe care mi-l spusese încă înainte cu doi ani și mai bine, în februarie 1935, fratele Marini, colegul nostru de redacție. Mai păstrez și astăzi, după aproape cincizeci de ani, la mine, salvată ca prin minune, însemnarea lui de atunci despre care n-am scris până acum nicăieri altundeva. Și nu-mi aduc aminte să fi scris nici el. Iat-o așa cum o scrisese el cu mâna lui atunci: