În ziua de 3 martie, eram în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intraseră în casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoţise câţiva ani pe maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori în 1964.
(Multe am avut de pătimit şi din partea acelui maior! De câte ori i-am vorbit şi lui despre Dumnezeu pe când el mă înjura şi mă ameninţa! O dată i-am zis hotărât:
– Vă rog să nu mai înjuraţi Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu!
– De ce? Te-am jignit?
– Pe mine puteţi să mă jigniţi cum vreţi, dar să nu înjuraţi Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu!
– Ce Dumnezeu? sări el furios. În curând nimeni nu va mai crede în Dumnezeu, numai voi, nebunii, mai credeţi prostiile astea!
– Da? i-am zis eu, privindu-l în ochi, până nu veţi putea desfiinţa bătrâneţea, suferinţa şi moartea, oamenii vor avea nevoie mereu să creadă în Dumnezeu. Şi dumneavoastră veţi avea şi veţi crede în El! Nu veţi fi tot sus, tot tânăr, tot puternic! Va veni şi vremea să fiţi bolnav, bătrân şi jos. Veţi vedea atunci câtă nevoie veţi avea de Dumnezeu. Numai să-L mai puteţi afla…
…Şi ce curând a venit vremea aceea! Parcă i-am profeţit. Nu după multă vreme a venit ultima dată la mine. Atunci s-a purtat într-un fel foarte ciudat. Stătea pe gânduri şi privea la mine cum zăceam pe patul meu, chiar aici unde sunt acum. Deodată mi-a zis:
– Domnule Dorz, noi am învăţat multe de la dumneavoastră!
– Numai de v-ar folosi, domnule maior, i-am răspuns eu.
– Să ştiţi că şi noi avem un Dumnezeu, zise el mai departe, privindu-mă.
– Dacă nu-L aveţi acum, Îl veţi avea, i-am răspuns. Nimeni nu poate să trăiască, şi mai ales să moară, fără Dumnezeu.
Atunci el a venit la mine, s-a aplecat şi m-a îmbrăţişat, sărutându-mă pe amândoi obrajii, cu lacrimi în ochi, luându-şi rămas bun de la mine, în faţa celuilalt. Apoi au ieşit să plece.
M-am ridicat şi eu şi am ieşit după ei până la poartă. În stradă m-a sărutat din nou, apoi s-a urcat în maşină şi au plecat. De atunci nu l-am mai văzut.
După câteva luni citeam în ziar la „Decese“ anunţul morţii lui… Avea numai patruzeci şi şapte de ani. Murise de cancer…
Se sfârşea, aşadar, şi acesta ca şi toţi cei care ne chinuiseră înaintea lui, după cum am mai scris şi altă dată. Nici unul dintre cei care ne chinuiseră mai înainte nu mai trăiesc… Acesta însă cred că a murit mântuit. Ultima noastră întâlnire a fost o dovadă că el Îl aflase pe Dumnezeu.
Domnul Iisus să-i ierte şi să-i odihnească sufletul! Eu l-am iertat din toată inima mea…).
Acum înlocuitorul său venea pentru prima dată la mine. Era un frig puternic, atât afară, cât şi înăuntru.
– De ce stai în frigul acesta fără foc? mă întrebară amândoi.
– N-am lemne.
– De ce n-ai?
– Pentru că n-am pe ce să-mi cumpăr.
– Cum n-ai? Nu mai primeşti plată de la serviciu?
– Nu! Dacă n-am mai putut să lucrez, mi-au cerut să-mi dau demisia. Şi mi-am dat-o. Nu mai am nici salariu, nici pensie. Nimic, de mult…
– Trebuie să dai o declaraţie amănunţită. În primul rând despre activitatea pe care ai depus-o în Oastea Domnului, în tot anul trecut, până astăzi. Unde ai fost, pe cine ai întâlnit, ce aţi vorbit, cine te-a mai vizitat – totul. Al doilea: ce ai mai scris şi ce cărţi ţi-au mai apărut în străinătate după „Osana“. Al treilea: ce mai fac dizidenţii din Oastea Domnului: Moldoveanu, Sergiu, Pop şi ceilalţi. Al patrulea: relaţiile şi corespondenţa cu străinătatea. Al cincilea: ce planuri mai ai pentru viitor. Dar repede şi amănunţit.
Am scris plictisit şi de data asta un „răspuns“ la toate aceste întrebări care îmi mai fuseseră puse de sute de ori. Cât mai pe scurt şi cât mai în aşa fel, încât nimeni, în afară de mine, să nu mai aibă de suferit din asta. Apoi le-am predat declaraţia.
În tot timpul cât eu scriam, ei îmi cotrobăiau peste tot. Au mers apoi şi în cămăruţa Domnului, de unde au luat câteva cărţi. Apoi cel nou mă întrebă:
– Ştii ce vorbesc despre dumneata fraţii dumitale… cutare şi cutare? (Şi îmi spuse două nume foarte cunoscute de „fraţi lucrători“…)
– Ştiu! le-am răspuns eu cu amărăciune. (Într-adevăr, cu două zile mai înainte aflasem de la nişte fraţi că aceia vorbiseră despre ceea ce mă întrebau aceştia acum…). Dar dumneavoastră, care vă interesaţi de cinstea şi de viaţa mea, aveţi toate posibilităţile să verificaţi ce este adevărat din toate acestea ce se spun – şi ce nu. Dacă se spune despre mine c-am strâns nu ştiu ce sumă mare de bani, poftiţi şi uitaţi-vă ce avuţii am! Eu scriu de cincizeci de ani. Am tipărit cărţi, calendare, reviste, poate în milioane de exemplare şi acestea s-au vândut atât în ţară, cât şi în multe alte ţări. Şi acum, după cincizeci de ani de muncă şi sacrificiu, priviţi în ce condiţii materiale trăiesc, atât eu, cât şi soţia bolnavă şi bătrână. Într-un şopru, în loc de casă, cu un cearşaf în loc de uşă, cu soba rece şi cu cămara goală în plină iarnă. Fără salariu, fără pensie, fără nici măcar un ajutor social pe care îl primeşte şi cel din urmă om. Ca să vedeţi câtă dreptate au cei ce mă tot pârăsc la dumneavoastră, ca să nu mă mai lăsaţi nici acum, după atâţia zeci de ani, nici să trăiesc şi nici să mor în pace.
Cei doi, ruşinaţi de sărăcia mea şi mai mult decât mine, au făcut un gest de dezgust cu mâna şi cu faţa, ca şi cum ar fi zis: „Pârâtori mincinoşi şi neruşinaţi!“ Apoi, poate şi izgoniţi de frigul din casă, şi-au făcut semn de plecare. Şi au ieşit.
Iată, mi-am zis apoi singur, cât de mare rău pot face în Lucrarea lui Dumnezeu clevetitorii şi pârâşii! Cât de scârbiţi sunt de acestea chiar şi oamenii lumeşti, când cercetează şi se conving de nevrednicia celor ce fac asemenea bârfeli, cu atât mai mult atunci când aceştia sunt şi credincioşi şi „fraţi“.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 97
