Comorile salvate – Traian Dorz

Nici nu împlinisem o săptămână de la ieşirea din spital, eram încă pe pat acasă, până ce au şi venit la mine cei doi necunoscuţi de la spital.

Tocmai lucram la meditaţiile asupra Psalmilor. Pe pat în jurul meu erau tot felul de caiete, Biblia, hârtiile. Când am auzit apropiindu-se maşina şi apoi vorbe în faţa uşii, am avut doar atâta timp cât să întorc pătura peste toate acestea, acoperindu-le lângă mine pe pat.

Au intrat, unul după altul, trei. Un maior, un locotenent şi şeful postului de Miliţie.

– Doamne Iisuse, am şoptit eu, apără Tu toată munca asta. Dacă vor afla şi vor lua toate astea, s-a dus o muncă de atâţia ani…

– Suntem de la Securitate, zise primul. Trebuie să vă facem o percheziţie generală. Puteţi să vă sculaţi din pat?

– Nu prea pot. Mă simt încă rău cu inima!

– Bine, atunci vom căuta noi cărţile dumitale. Pe unde mai ai cărţi, caiete, scrisori?

– Astea sunt, pe care le vedeţi!

– Trebuie să mai chemăm doi martori.

Au chemat doi vecini.

Au răscolit, au luat cărţi, au scris în procesul-verbal.

După trei ceasuri de răvăşire a tot ce era prin casă, au ales şi au umplut un sac cu cărţi, caiete, scrisori, reviste, benzi de magnetofon… Tot ce au putut afla au luat.

Numai de pat nu s-au atins. Şi ar fi fost destul doar pătura să o ridice puţin!

– O, Dumnezeul meu! Îţi mulţumesc că ai apărat aceste lucrări. Toată munca mea de câţiva ani s-ar fi pierdut.

A trebuit să mă scol şi să scriu pe fiecare obiect confiscat: „Găsit la mine“. Şi să semnez.

Am semnat, fericit că îmi rămăsese ceea ce era mai de preţ.

Ceea ce luaseră era nimic pe lângă ceea ce mi-a rămas.

La plecare, maiorul mi-a spus:

– Azi e sâmbătă! Bagă de seamă: luni dimineaţa la ora 8:00 să fii prezent la Inspectoratul de Securitate din Oradea!

Şi au plecat.

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 497