Aici voi nota că îmi aduc aminte și eu tot de un astfel de vis, pe care mi-l spusese încă înainte cu doi ani și mai bine, în februarie 1935, fratele Marini, colegul nostru de redacție. Mai păstrez și astăzi, după aproape cincizeci de ani, la mine, salvată ca prin minune, însemnarea lui de atunci despre care n-am scris până acum nicăieri altundeva. Și nu-mi aduc aminte să fi scris nici el. Iat-o așa cum o scrisese el cu mâna lui atunci:
„3 februarie 1935. Într-o noapte mă rugam lui Dumnezeu. Nu știam cele ce s-au întâmplat . Mă rugam să-mi arate Dumnezeu de cine să mă alipesc. Am postit – și la o săptămână m-am visat la biserică. În biserică era numai Părintele Iosif cu capul gol și, desculț, se ruga în genunchi în altar. Pe urmă vine mitropolitul și încă trei episcopi îmbrăcați în odoare ca pentru slujbă. Și se duc în altar, pe după masă, și l-au luat de subsuori pe părintele Iosif, și l-au ridicat, și l-au scos afară din altar, zicând: «Nu mai ești vrednic să mai slujești la altar». L-au scos pe ușă afară și Părintele Iosif a îngenuncheat în fața altarului. Mitropolitul s-a înveselit atunci, zicând: «No, acum l-am scos afară din altar». Din locul unde a stat Părintele Iosif în altar a ieșit un înger îmbrăcat în haină albă și atâta era de frumos, dar era mâhnit. Și avea la brâul de aur, pe care îl purta, o sabie lungă până la pământ. Și sabia era scoasă puțin. A ieșit afară, călcând pe urmele părintelui și, încet, s-a așezat de-a dreapta Părintelui Iosif care stătea neclintit și se ruga. Și cineva, care parcă era lângă mine și nu știam, mi-a zis: «Acesta este îngerul Rafael, care este tot lângă omul acesta oriunde merge. Și le-am scris în două-trei rânduri: Băgați de seamă să nu cumva… acesta este unsul lui Dumnezeu… Scumpii mei preoți, să ne dea Dumnezeu biserici». Și după ce m-am pus în pat, mi-a vorbit ca el o femeie: «Vrednic e Dumnezeu a fi lăudat de toți». Când am gătat postul, primeam foaia «Iisus Biruitorul». Scoate-ne, Doamne, din întuneric la lumină…”
Am redat mai sus, exact după scrisul său, acest vis avut de fratele Marini încă cu doi ani și jumătate înainte de a se întâmpla întocmai așa cu scoaterea Părintelui Iosif din preoție de către mitropolitul Bălan și oamenii lui, ca o dovadă în plus că nimic nu se întâmplă fără știrea și voia lui Dumnezeu. Și ca o mângâiere pentru oricine suferă din pricina Numelui lui Hristos.
Traian Dorz, Zile și Adevăruri Istorice
