Prin zloata şi noroiul străzilor sparte, prin lapoviţa care cădea cu mare spor din norii joşi şi negri, înaintam cu greu, pe jos, stropindu-ne prin băltoace şi sărind tot felul de piedici, spre Dealul Mitropoliei. Când am ajuns în marea sală de aşteptare, am văzut la masa din mijloc, aşezat pe un divan, un om tânăr în reverendă, iar pe margini, aşteptând pe o bancă, alţi trei-patru.
Îndată ce am intrat, omul de la masă, cu nişte ochi străpungători, ne-a luat în primire:
– Dumneavoastră cine sunteţi şi ce doriţi?
– Eu sunt… iată cine şi iată pentru ce am venit, i-am răspuns eu, întinzându-i cererea de audienţă pe care o pregătisem de mai ‘nainte (…)
Omul şi-a ridicat ochii de pe hârtie şi mi-a zis:
– Ce vrei să-i duci? Ia să văd!
Am scos din plasa mea volumul „Taină şi Minune“, alt exemplar legat frumos şi cu dedicaţia pregătită şi i l-am întins pe masă.
L-a luat, l-a cercetat cu amănunţime, privind şi citind, apoi a ridicat spre mine de data asta alţi ochi:
– Dumneata ai scris asta?
– Da.
– Foarte, foarte frumos! Ai mai scris şi altceva cumva?
– Am mai scris!
– Bine, mă duc să anunţ pe părintele secretar patriarhal. Mai aşteptaţi puţin aici.
Şi a urcat sus pe scările în spirală care începeau chiar de la spatele scaunului său.
M-am aşezat lângă fratele Mitrofan pe bancă. Unii dintre cei ce aşteptau s-au ridicat şi ei şi se uitau la cartea lăsată de mine pe masă. Apoi, nedumeriţi, se uitau la mine oarecum neîncrezători. Îmbrăcămintea mea nu le prea inspira mare încredere în vorbele mele.
Chemarea prin secretar la audienţă îşi urma ordinea venirii celor ce aşteptau. Era şi normal. Noi venisem ultimii, trebuia să fim cei din urmă. Cred că nu numai pentru păstrarea unei ordini normale, ci poate şi pentru că trebuia să nu mai fie altcineva să aştepte, presând timpul discuţiei care presupuneam că va fi cam lungă. După un timp am fost chemat sus. …
– Sărut Dreapta, Prea Fericite Părinte Patriarh, am zis eu, aplecându-mă şi sărutând cu adevărat mâna care mi se întinsese peste colţul mesei de la care se ridicase să mă primească… Vă mulţumesc recunoscător pentru bunătatea pe care mi-o arătaţi primindu-mă. Părintele mitropolit Antonie de la Sibiu m-a încurajat să vin şi m-a asigurat că mă veţi primi.
Am venit să vă prezint o lucrare, sper, originală, în cinstirea Maicii Domnului. Şi după ce veţi avea bunăvoinţă să o cercetaţi, dacă veţi crede că merită să fie tipărită, Vă rog să binevoiţi a Vă da avizul, ca să pot obţine de la cenzură „bun de tipar“ pentru ea…
Tot timpul cât am vorbit, de după ochelarii cu ramă de aur vedeam doi ochi cu o privire care parcă venea din depărtare şi dintr-un suflet în care se grămădiseră de multă vreme prea numai nori de bănuieli rele împotriva Oastei Domnului.
– Ce „bun de tipar“? Ce „cenzură“? Nu mai este acum cenzură. Nu trebuie nici un „bun de tipar“.
– Trebuie, Prea Fericite Părinte Patriarh. Nici o tipografie nu tipăreşte nimic fără acest „bun de tipar“, iar cei în drept nu-l dau fără avizul capului unei instituţii care garantează lucrarea şi achită costul tipăririi acesteia.
– Dumneavoastră, cei ce vă numiţi „Oastea Domnului“, de ce nu vă încadraţi în Biserică aşa ca ceilalţi credincioşi, să nu vă deosebiţi întru nimic de ei? De ce faceţi adunări prin case şi de ce nu vă mulţumiţi cu ceea ce se face în biserică?
– Dar tocmai Biserica ne porunceşte ca „toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta, Doamne“ şi „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să I-o dăm“. Şi noi tocmai asta dorim, părinte Patriarh.
– Ajunge la Sfânta Liturghie. După-masă mergeţi şi voi cu ceilalţi credincioşi!
– Unde, Prea Fericite? La beţii, la jocuri murdare, la înjurături, la vorbe ruşinoase?
– Nu mai înjură nimeni acum!
– Prea Fericite, poate până aici nu se aude şi nu se vede nimic din toate acestea, dar acolo, în mijlocul poporului de unde vin eu cu sufletul zdrobit, nu vezi şi nu auzi tot timpul decât cele mai îngrozitoare fapte, înjurături şi vorbe – şi numai împotriva Numelui Celui Sfânt al lui Dumnezeu.
– Nu cred!
– Prea Fericite, eu n-am venit aici ca să vă spun minciuni ori poveşti. Nu numai că aproape toţi bărbaţii înjură aproape pe fiecare cuvânt, ci şi femeile şi copiii. Înspăimântător la ce hal de necinstire a Numelui lui Dumnezeu s-a ajuns. Şi împotriva acestui mare păcat nu se ridică nimeni.
În afară de acest mare păcat al înjurăturilor, păcatul alcoolismului s-a întins pe o scară atât de largă, cu toate urmările lui dezastruoase asupra indivizilor, a familiilor şi a societăţii, încât orice întârziere în luarea unor măsuri eficiente contra acestui flagel poate duce la cea mai mare nenorocire…
Acum vă rog să vă uitaţi la lucrarea pe care V-am adus-o.
Zicând aceasta, am aşezat-o mai bine în faţa lui. Secretarul nu plecase. Stătea şi el în picioare lângă masă. Atunci m-am ridicat şi eu, căci îl văzusem uitându-se nerăbdător şi semnificativ la ceas:
– Este ora patru.
– Prea Fericite, zic eu cu vădită intenţie să plec, Vă mulţumesc cu toată smerenia şi recunoştinţa pentru răbdarea şi bunăvoinţa pe care ne-aţi arătat-o, ca şi pentru gândul de a continua discutarea problemei noastre. Dacă doriţi totuşi să ne daţi vreo îndrumare şi în ce priveşte avizul de tipărire a cărţii pentru Maica Domnului…
– S-o văd mai bine! şi începu să răsfoiască, stând în picioare, cartea. Frumoasă iconografie!… Şi, silabisind în slavonă şi în greacă unele expresii de pe tablouri, continuă: Asta este Apărătoarea… asta Hrănitoarea, asta Rugătoarea… Ar fi bine să completezi textele respective în acest sens, fiecare.
– Asta este uşor de făcut, Prea Fericite. Când lucrarea va fi dată la tipar, va avea deasupra textului, la fiecare pagină, notată şi melodia pe care se cântă, iar dedesubtul paginii o strofă despre care ne daţi îndrumarea acum.
– Cine v-a compus melodiile?
– Poporul, Prea Fericite. Suflete curate şi inspirate din poporul nostru, ca acelea care au compus pe vremuri, prin veacuri, nemuritoarele noastre colinde şi cântările noastre de dor, de dragoste şi de lacrimi. Tot ce este aici melodie şi text este un produs curat creştinesc şi românesc.
– Ce faci acum cu cartea?
– V-am oferit-o Prea Fericirii Voastre cu un smerit autograf… Şi, întorcând foile înapoi la prima pagină, peste care dânsul trecuse fără să o vadă, i-am citit ce scrisesem:
Înalt şi profund omagiu
Prea Fericirii Sale, Părintelui D. D. Dr. Justin Moisescu,
Patriarhul României,
Cu cea mai sinceră şi recunoscătoare smerenie fiască, pentru înalta bunăvoinţă atât de dorită şi aşteptată întru fericita vindecare istorică a acelei îndelungate şi acute amărăciuni care ne prăbuşeşte şi îndurerează pe toţi de peste 50 de ani.
Sărutând Dreapta,
Bucureşti, la 3 III 1986 recunoscător şi supus fiu,
Traian Dorz
Mi-am ridicat ochii spre ochii săi. Acum de după ramele aurite ale ochelarilor mă învăluiau alte priviri. Am înţeles şi am simţit că dincolo de privirile acestea, în inima sa, înviase ceva cald, duios şi înţelegător, creştinesc şi românesc. Şi am mulţumit şi eu în sufletul meu, cu un oftat fericit, Duhului Sfânt Care mă însoţise şi mă încredinţa de un drum bun. Un perete rece şi greu se prăbuşise şi o gheaţă grea de atâţia ani se spărsese.
– Mulţumesc, îmi răspunse cu un zâmbet binevoitor şi părintesc.
– Încă o dată Vă mulţumesc recunoscător şi din toată inima, plin de încredere şi speranţă. Vă sărutăm Dreapta.
Şi zicând acestea, am pus un cald şi sincer sărut pe mâna sa întinsă binevoitor şi tremurând spre mine.
Şi am ieşit împreună cu secretarul care, vădit mişcat şi el de atmosfera despărţirii la care asistase, îmi deschidea binevoitor uşile cu cuvinte de încurajare şi înţelegere.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 362
