I se impută părintelui Trifa că, la pagina 41 a cărții sale de cântări pentru ostașii Domnului, spune că trebuie să-ți altoiești ramura vieții în buciumul, adică în tulpina lui Hristos, să te predai Lui și să începi o viață nouă cu El.
De ce e vinovat că zice așa?
Din pricină că vorbește despre legătura cu Hristos fără a pomeni că această legătură se face prin Sfintele Taine. De aceea este protestantism. Tăcerea este o faptă protestantă.
Să nu-i închini Domnului numai plecăciunile tale, numai crucile și mătăniile tale, iar inima și picioarele inimii tale și ale faptelor celorlalte să le păstrezi pentru păcat și pentru lume. Să nu-i închini Domnului numai pomenile tale, rugăciunile și cântările tale, iar mintea ta și inima ta să fie păstrate pentru gândurile lumești și rele! Să nu-i închini lui Dumnezeu numai duminicile tale, numai sărbătorile tale, iar celelalte zile ale tale să-ți fie păstrate numai pentru lucruri străine de Dumnezeu și plăcute diavolului. Să nu-i închini lui Dumnezeu numai doi bănuți sau numai două ceasuri, adică numai rămășița bunurilor tale sau a vieții tale, iar multul acestora să fie păstrat și risipit în deșertăciune. Căci aceasta este nimicirea ta veșnică.
Nu rosti sentința despre Adevăr când tu însuți nu te ții de învățătura izvorâtă de la el. Nu socoti că locul tău este numai între cei pe care îi laudă Biblia, iar locul celor care nu spun ca tine, între cei pe care îi mustră. Nu te compara numai cu sfinții și cu martirii, când ar trebui să te compari cu vameșii și cu păcătoșii! Căci mândria a nimicit mai multe suflete decât a mântuit smerenia. O, ce mare bucurie și fericire aduce ființei noastre fiecare adevăr pe care mintea noastră îl pătrunde și fiecare cuvânt care ni s-a descoperit priceperii și rațiunii noastre.
Abia mai văd cărarea
pe urma Ta să merg
mereu mai des, de lacrimi,
stau ochii să mi-i șterg,
mereu mai des, genunchii
și fruntea stau să-mi plec
prin strâmtele suișuri
pe unde încă trec
Iisuse Bun, Iisus Iubit
pe unde încă trec, mai trec.
Tot fără temei găsim noi cele ce Vlădica Grigorie impută Oștii Domnului pentru cuvintele lor: “… cu darul Golgotei, cu darul Duhului Sfânt, cu darurile ce le administrează Biserica, cu darul rugăciunii, cu Biblia și cu celelalte.” Ce găsește Vlădica aici de imputat? Că greșit se face deosebire între darurile Bisericii și cele ale Duhului Sfânt. Dar de ce greșit? Darul celor 7 Taine e tot una cu darul din sfințirea apei sau din feluritele slujbe pe care le face Biserica? Unele sunt din așezare dumnezeiască și ai atunci Sfintele Taine și darul Sfântului Duh, altele sunt din așezare omenească, din rânduiala Bisericii și ai atunci darul Bisericii. Preotul are darul Sfântului Duh; cânterețul hirotesit, ipodiaconul au numai darul Bisericii. Nu sunt două daruri?
În ce privește imputarea făcută Oștii Domnului pentru cântarea ei că, la Judecata de Apoi, puțini oameni vor fi treji, ci mulți beți, oare să fie și acesta protestantism? De unde? Aceasta e o curată tâlcuire care nu e nici protestantă, nici ortodoxă, se poate spune și aici și acolo.
Deoarece învățăm că la sfârșitul lumii va veni antihristul, care va amăgi pe mulți, înseamnă că judecata pe mulți îi va prinde în stare de păcat. Că păcatul va fi prin beție sau prin altceva, e slobod a gândi una sau alta. făcând Oastea Domnului mișcare împotriva beției, se înțelege că au pus tâlcuirea care le este mai folositoare lucrului lor. Dar oricum, lucrul acesta nu este împotriva credinței, nu o vatămă; ațâță împotriva beției și nu are nimic de descurcat cu protestantismul.
Recită autorul versurilor, poetul Traian Dorz.
Poezia „Învață să stai singur” de Traian Dorz face parte din volumul „Cântările Eterne”, volum cu numărul 27 din seria „Cântări nemuritoare”.
Învață să stai singur, chiar singur, câteodată
când inima ți-e tristă și viața-mpovărată
ca să te rogi puternic, cu-ncredere deplină
și-atunci să vezi cum Domnul viața ți-o-nsenină.
Amintirea lui o prăznuim pe 23 aprilie. E așezat praznicul la început de primăvară, ca și sfântul Dumitru toamna (26 octombrie). Ei împart anul în două și stau ca doi luminători în drumul vieții noastre, prin credința lor, ca doi aprigi luptători pentru Hristos, îndemnându-ne să le urmăm pilda.
Sfântul Gheorghe, născut din neam mare și bogat, își avea moșia în Capadocia Anatoliei. A trăit pe vremea lui Dioclețian, împăratul Romei.
Mântuitorul Hristos, ducându-și crucea în sus spre Golgota, a fost părăsit de apostoli de frica iudeilor dar femeile se țin în urma Lui, cu plângere și lacrimi pentru patimile ce le îndură. Nici iudeii, nici ostașii n-au putut opri calea de durere și de iubire a femeilor pentru Mântuitorul Hristos. Iată-le, se suie spre Golgota cu Hristos și, ajunse acolo, se așează la piciorul crucii și plâng patimile și moartea Mântuitorului.
Calea de durere și de iubire ce au făcut-o femeile spre Golgota, este pusă cu învățătură pentru toate femeilor din toate vremurile. «Luaţi aminte femeilor – zice această învățătură – căci calea ce duce după Hristos și învățăturile Lui și astăzi este o cale grea, o cale de durere și de lacrimi.
N-am renunțat la cântec, nici chiar acuma când
mi-e inima zdrobită și harfa sângerând
căci, renunțând la cântec, aș renunța la har
și n-ar fi-n lumea asta un umblet mai amar.
N-am renunțat la lacrimi, nici dacă ochii-mi ard
căci dragostea e vasul cu mirul meu de nard
și-n lacrimi e izvorul a tot ce am frumos;
de-aș renunța la ele, m-aș pierde de Hristos.
