Psalmul 16, vers 4
Pe măsură ce omul şi omenirea se îndepărtează de Singurul Dumnezeu Adevărat şi de Domnul nostru Iisus Hristos, Care este puterea Adevărului (Ioan 17, 3; 1 Corinteni 8, 4), inima lor înşelată şi stricată îşi află şi îşi inventează tot mai mulţi idoli la care să se închine, tot mai mulţi stăpâni la care să se robească, în slujba cărora să se înjosească şi în mocirla cărora să-şi afle noi forme de tăvăliri destrăbălate.
Psalmul 16
Păzește-mă, Doamne, că-n Tine mă-ncred;
Eu zic către Domnul, aleasa-mi iubire:
Tu, Doamne, ești Stânca pe care eu șed,
Tu, Doamne, ești Singura mea fericire.
Și sfinții din țară, poporul curat,
sunt toată plăcerea ce-o am eu pe lume.
Mulți oameni la idoli și zei s-au plecat,
eu nu le-aduc jertfă și nu le pun nume.
Acum avem prăznuirea Înălţării Sfintei Cruci. Praznicul acesta şi-a luat începutul astfel: pe la anul 328, împărăteasa Elena a plecat la Ierusalim, ca să afle Sfântul Mormânt şi adevărata Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul Hristos. Era un lucru greu acesta pentru că iudeii, după Învierea lui Iisus, sfat urât făcut-au, ca să astupe cu pietre şi pământ crucile de pe Golgota şi mormântul din care înviase Hristos.
Zis-a Domnul: „Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel Care S-a pogorât din cer – Fiul Omului, Care este în cer. Şi, precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a Se înălţa Fiul Omului. Ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El”. (Ioan 3, 13-17)
Psalmul 16, vers 1
În lumea aceasta atât de plină de primejdii şi în viaţa aceasta atât de plină de tot felul de vrăjmaşi, omul, cu cât se simte mai slab, cu atâta caută mai cu grabă un loc de adăpost.
Oamenii nu se pot reţine să nu strige încântaţi şi extaziaţi: Ce măreţi sunt aceşti munţi frumoşi! Sau: ce măreţe sunt aceste valuri puternice! Sau: ce măreţe sunt bolţile acestei peşteri! Ori: ce măreaţă este avalanşa aceasta de nori, străbătută de nenumărate fulgere şi trăsnete… Ori: ce măreţe sunt aceste privelişti!… Oamenii aceştia se pot totuşi opri o viaţă întreagă numai la aceste uimitoare măreţii dar fără să-L vadă îmbrăcat cu ele şi îmbrăcat în ele pe Dumnezeul tuturor şi pe al lor, Care este dincolo de aceste acte ale Lui.
Binecuvântare ţie,
cea mai sfântă-ntre femei,
ţie-mi plec cu bucurie
ochii şi genunchii mei.
Te cinsteşte fericită
gura mea, cântând pios
ţie, una-nvrednicită
a fi Maica lui Hristos.
Zis-a Domnul pilda acesta: „Un om oarecare, stăpân al casei sale, a sădit o vie; a îngrădit-o împrejur cu gard, şi a săpat într-însa teasc, şi a zidit turn, şi a dat-o lucrătorilor; iar el s-a dus departe. Iar când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să ia roadele ei. Dar lucrătorii, prinzând pe slugile lui, pe unul l-au bătut, iar pe altul l-au omorât, iar pe altul cu pietre l-au ucis. Iarăşi a trimis şi pe alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi le-a făcut şi acelora aşijderea.
Când luptele și cernerile de duhuri potrivnice se zbat și se abat asupra Lucrării Domnului și când aceste duhuri tulbură adunarea, dezbină pe frați, înșală pe cei lesne-crezători – atunci este nevoie de post și de jertfă. Și sufletul acesta, care împlinește ce mai lipsea din partea celorlați, vede cât de puțină luptă și stăruință este în cei mulți pentru asta. Și atunci tot el este acela care este gata să facă, să dea, să jertfească, să plângă și să se roage, și în locul altora, pentru ceea ce este nevoie mult și se face prea puțin și de către prea puțini.
El împlinește ce lipsea din partea celorlalți.
Cu cât viaţa trupească a unui credincios rodnic înaintează în ani, cu atât viaţa lui cea duhovnicească se îmbogăţeşte şi se înfrumuseţează în plăcutele roade dulci ale Duhului Sfânt. Una o îmbogăţeşte pe alta sau se osândesc împreună. Acela care rămâne statornic în Biserica unde s-a născut din părinţii săi trupeşti şi din cei sufleteşti, păstrând mereu ceea ce a auzit de la început (I Ioan 2, 24), acela se întinde binefăcător, prin lucrările sale binefăcătoare, cât mai departe peste alţii şi peste alţii.
