Cu cât viaţa trupească a unui credincios rodnic înaintează în ani, cu atât viaţa lui cea duhovnicească se îmbogăţeşte şi se înfrumuseţează în plăcutele roade dulci ale Duhului Sfânt. Una o îmbogăţeşte pe alta sau se osândesc împreună. Acela care rămâne statornic în Biserica unde s-a născut din părinţii săi trupeşti şi din cei sufleteşti, păstrând mereu ceea ce a auzit de la început (I Ioan 2, 24), acela se întinde binefăcător, prin lucrările sale binefăcătoare, cât mai departe peste alţii şi peste alţii.
Ce fericită privelişte este totdeauna să vezi un credincios ajuns la bătrâneţe după ani de furtuni şi de încercări biruite cu răbdare, tare în credinţă şi mereu mai plin de roade bune! Când perii capului săi cărunţi încununează o frunte cinstită, vrednică, statornică şi înţeleaptă, tot ce face sau spune el este luminos şi bun. O, câtă cinste Îi face lui Dumnezeu un astfel de slujitor al Lui!
Când, prin rădăcinile adânci şi puternice ale unei încercate credinţe şi ale unei îndelungate experienţe cu Dumnezeu, omul credincios îşi trage sucul vieţii lui duhovniceşti din adâncurile tot mai bogate ale unei statornice părtăşii cu Hristos, acest suc dulce şi sfânt redă în afară binecuvântările primite în roadele sale totdeauna mai luminoase, mai coapte şi mai frumoase! Cât trebuie să-L lăudăm pe Domnul din pricina unui astfel de suflet, căci privelişti ca acestea vedem foarte rar acum.
Îngrijind de pomii cei tineri, să nu-i uitaţi niciodată pe cei bătrâni. Un pom tânăr poate să aibă roade fragede şi frumoase, dar unul bătrân are totdeauna în gustul fructelor sale o aromă deosebită, o dulceaţă aleasă.
Nu uitaţi acest frumos îndemn niciodată: cu cât sunteţi mai bătrâni, dragi fraţi credincioşi, cu atât sunteţi mai datori să fiţi încărcaţi de roade tot mai dulci şi mai multe ale Duhului Sfânt. Înţelepciunea voastră cumpătată, serioasă şi demnă, fiind îmbogăţită de ani şi de experienţă, trebuie să aibă nu numai cuvintele şi sfaturile mereu mai adânci şi mai curate, dar şi trăirea voastră să fie la fel, curată şi adâncă.
Cine nu vede măreţia lucrurilor lui Dumnezeu, acela nu-L poate vedea şi nu-L poate cunoaşte niciodată, nici pe El. Cine nu ştie să privească înalt, adânc şi departe… – adică până dincolo de frumuseţea şi de măreţia lucrurilor văzute – acela n-are cum să-L descopere pe Dumnezeu. N-are cum să ajungă uimit în faţa Lui, adorându-L, – fiindcă Dumnezeu este totdeauna dincolo de lucrările Sale.
Cine nu priveşte dincolo de binele ce i se face zilnic de către Dumnezeu… dincolo de ploaia binefăcătoare, şi dincolo de soarele binefăcător, cine nu vede dincolo de timpurile rodnice, şi dincolo de vremurile de pace pe Acela care le dă… şi dincolo de înlăturarea primejdiei, şi de bucuriile vieţii, şi de cutremurul morţii nu-L vede pe Cel ce le stăpâneşte, – acela nu-L va putea vedea niciodată pe Dumnezeu nicăieri. Pentru că nu vrea să-L vadă şi pentru că nu vrea să-L creadă şi să-L recunoască.
Traian Dorz, Cununile slăvite
