Psalmul 35, versetul 1
Când un copil stă cu tatăl său ori cu mama lui are mare grijă să se ţină cât mai aproape de ocrotitorul său. Mai ales când trece prin locuri primejdioase sau necunoscute. De câte ori simte sau vede o primejdie sau un vrăjmaş, cu grabă se ascunde cât mai aproape şi se alipeşte cât mai strâns de apărătorul său, de părintele şi izbăvitorul său. Din faţa fiecărui pericol fuge îndată şi se ascunde la adăpostul şi la apărarea părintelui său.
„Cuvântul Tău este o făclie pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.“ (Psalm 118, 105)
O altă asemănare a Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie e şi cea din Psalmul 118, 105. Ce asemănare scumpă şi potrivită! Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este cu adevărat candelă şi lumină pentru viața noastră. În Biblie este o candelă coborâtă din cer. Este o lumină coborâtă din cer, care luminează calea şi călătoria vieții noastre. Milioane şi milioane de suflete au păşit spre cer, spre veşnicie, mergând pe drumul arătat de această lumină.
Psalmul 34, versetul 19
Într-adevăr, de multe ori şi sub multe forme vine nenorocirea asupra omului credincios şi drept, asupra omului care se sileşte să umble numai în neprihănire şi în credincioşie faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni! De multe ori este nedreptăţit un astfel de om şi de multe ori trebuie să sufere înjosiri, prigoniri şi lovituri grele şi mari în viaţa lui, printre oameni. Şi de la ei.
Inima ne e copleșită de durere. Ochii ne sunt încă uzi de lacrimi. Căci ne-a părăsit scumpul nostru Părinte Iosif. Este aceasta o durere și o pierdere pe care o simţim din greu. Și nu ne putem mângâia decât plângând şi rugându-ne. Plângem, căci am rămas în mijlocul luptelor, prigoanelor, necazurilor şi durerilor fără „stâlpul” cel tare, fără dragul nostru „Moise” pe care Domnul l-a ridicat între noi ca să ne scoată din „Egipt”, să ne treacă peste „Marea Roșie” şi să ne ducă prin pustie către ţara cea minunată a Canaanului.
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că am slujit o dată într-o mică filie din judeţul Hunedoara. După slujbă, tot poporul mă aştepta în uşa bisericii. Şi, ca la comandă, deodată îi văzui pe toţi scoțând din buzunare câte o sticlă de rachiu de prune, pe care mi le întinseră spre „închinare“ şi gustare. Nu înțelegeam ce înseamnă acest lucru. Pe urmă am aflat. Era vremea rachiului de prune şi datina era ca tot poporul să meargă la biserică având rachiul în buzunar, iar la ieşire, după slujbă, în uşa bisericii, preotul trebuia «să închine» şi să guste din toate sticlele.
Aceasta este porunca Mântuitorului pentru orice creştin adevărat, luptător şi biruitor. Cu atât mai mult un ostaş al Domnului trebuie să fie încins cu această „sabie“. Apostolul Pavel a folosit asemănarea cu sabia, pentru că atunci nu erau puşti. Sabia era arma de luptă. Noi vom zice deci că un ostaş al Domnului (cititor de carte) fără sabia cuvântului biblic este ca un soldat fără puşcă. Ce biruinţă ar putea avea un astfel de soldat?
Acum duminică avem la rând evanghelia cu femeia cananeancă ce venise la Iisus şi Îl ruga să-i tămăduiască fiica cuprinsă de duhul cel necurat. Iisus respinge – de trei ori – rugarea ei, spunând că e trimis numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel; pentru o femeie păgână nu se cade a se lua pâinea fiilor şi a se arunca câinilor. Dar femeia s-a rugat din nou, zicând: „Adevărat, Doamne, că şi câinii mănâncă din sfărâmaturile ce cad din masa domnilor”. Atunci Iisus i-a zis: „O, muiere, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti!” (citiţi pe larg această evanghelie la Luca 15, 21-20).
„Cel ce n-are sabie să-şi cumpere. (Luca 22, 36)
Cuvântul lui Dumnezeu are multe asemănări în Biblie. Între acestea este şi asemănarea cu sabia. Dumnezeiescul Apostol Pavel, voind să arate puterea cuvântului biblic, l-a asemănat cu o sabie ascuţită. „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri“.
La 40 de zile după naşterea din Vifleem, Maria cu Iosif au luat pe Iisus, Copilul Sfânt, şi L-au dus la biserică, cu jertfă de curăţire, „ca să facă după obiceiul legii pentru el”. În biserică aştepta bătrânul Simeon, „om drept şi temător de Dumnezeu, căruia îi era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea până nu va vedea pe Mesia”. Şi văzând Simeon pe Iisus cel făgăduit, „L-a luat în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu, zicând: «Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta»” (Luca 1, 21-31).
Psalmul 34, versetul 11
A putea să binecuvintezi pe Dumnezeu în orice vreme şi a-L putea lăuda în orice loc şi în orice stare este dovada unei mari şi adevărate vieţi de credinţă. Dovada unei adânci şi sănătoase cunoaşteri a Lui… Căci în mod obişnuit oamenii numai în vremi liniştite, îmbelşugate şi plăcute îşi îndreaptă — şi numai uneori — gândul cu binecuvântare şi mulţumire spre Dumnezeu… Cuvântează-bine despre El numai când El le dă. Când îi ajută. Când îi izbăveşte.