De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că am slujit o dată într-o mică filie din judeţul Hunedoara. După slujbă, tot poporul mă aştepta în uşa bisericii. Şi, ca la comandă, deodată îi văzui pe toţi scoțând din buzunare câte o sticlă de rachiu de prune, pe care mi le întinseră spre „închinare“ şi gustare. Nu înțelegeam ce înseamnă acest lucru. Pe urmă am aflat. Era vremea rachiului de prune şi datina era ca tot poporul să meargă la biserică având rachiul în buzunar, iar la ieşire, după slujbă, în uşa bisericii, preotul trebuia «să închine» şi să guste din toate sticlele.
În uşa bisericii se înfiripa o micuță cârciumă, care apoi continua pe la casele oamenilor cu jocuri, beții şi păcate…
„Ăsta-i un obicei păgân şi urât! le-am zis oamenilor. Biserica şi Scriptura nu suferă aşa ceva. Ascultați ce spune Scriptura: «Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor» (I Corinteni 10, 21). Mai adineauri slujirăm la paharul Domnului, iar acum cuvine-se oare «să închinăm la celelalte pahare?… În numele Domnului vă rog pe toți lăsaţi-vă de acest urât obicei! Biserica nu poate suferi astfel de lucruri urâte!…“
Oamenii s-au cam supărat (şi pe urmă am înțeles că preotul parohiei s-a supărat şi mai mult pentru încercarea de a-i strica „datinile“ şi „veniturile“; o parte din rachiul „închinat“ fiind al lui). Şi, iată, aşa s-au înstăpânit în Biserică datinile cele păgâneşti (botezuri, ospeţe cu beţii şi jocuri etc.). Nu s-a lăsat sabia cea ascuţită a cuvântului biblic să taie fără cruţare în ele; să nu le cruţe de la început. Cei ce trebuia să taie au stat — şi stau şi azi — cu ochii închişi şi cu sabia în teacă. S-au bucurat că datina aduce şi ceva câştig, dar deficitul moral-spiritual era şi este de mii de ori mai mare.
Sabia cuvântului este cea de foc a Duhului Sfânt. Ea nu suferă răul şi păcatul. Ea taie fără cruțare. Ea trage hotar şi face prăpastie între bine şi rău, între virtute şi păcat, între lumină şi întuneric, între minciună şi adevăr.
O, ce dar mare este pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu! O, ce armă sfântă şi binecuvântată ne este nouă sabia cuvântului biblic! De aceea, vom striga iară şi iară cuvintele Mântuitorului: Cine n-are sabie, să-şi cumpere! Şi nu numai să o cumpere şi să o ţină în cui sau să o încingă numai de paradă, ci să lucreze cu ea, să „taie“ cu ea.
„Şi le-a zis lor Moise: «Aşa zice Domnul: fiecare din voi să se încingă cu sabia şi fiecare să junghie pe fratele său, pe prietenul său şi pe ruda sa»“ (Ieşire 32, 27). Aceasta era o sabie pedepsitoare. Noi să încingem dar săbiile cele binecuvântate ale cuvântului biblic, săbiile cele care taie şi vindecă. Să încingem cu toţii sabia cuvântului biblic şi să tăiem cu ea mai întâi în noi înşine, în păcatele noastre. Să „tăiem“ apoi cu ea pe vecinul nostru, pe fratele nostru, pe cei ce sunt în casa noastră; pe cei ce sunt în casă cu noi şi pe cei ce sunt afară de casa noastră; pe cei ce sunt în sat cu noi şi pe cei ce sunt afară de satul nostru. Tăiați pe tot locul cu sabia cuvântului, pentru ca să curgă în toate părțile „sângele“ lacrimilor şi al căinţei pentru păcat.
Să ne aşteptăm însă şi la împotriviri. Din rana pe care o face sabia cuvântului viu nu curge numai sânge de lacrimi, ci țâşneşte şi împotrivire, îndârjire, prigoană. În atâtea şi atâtea locuri, oamenii vor cerca să ne smulgă sabia (Biblia) din mână. Dar cel ce este un ostaş al Domnului nu se sperie. El luptă în conştiinţa că are o sabie din cer şi trebuie să învingă. Aici însă vom spune şi altceva: împotrivirile vin, de multe ori, şi din greşeala luptătorilor, că nu poartă bine „sabia“ cuvântului. Sunt şi printre noi luptători care fac greşeli. Taie cu sabia cuvântului fără tact şi chibzuială. Folosesc mai mult numai un tăiş al sabiei: tăişul mustrării păcatului. Chiar personal am văzut cazuri când unii frați mai înstăriți au tăbărât deodată cu sabia mustrării peste cei ce nu se putuseră încă dezbăra de unele patimi. Urmarea a fost că cei „răniți“ s-au îndârjit şi n-au mai venit la adunare. În loc de câştig, pagubă!
Când mânuieşti sabia cuvântului, trebuie să ai răbdare, tact şi, mai presus de toate, dragoste. Sabia cuvântului să fie totdeauna călită în dragostea noastră. Fără dragoste, nici cu sabia cuvântului nu poţi răni pe nimeni pentru Domnul. În mâna noastră, sabia cuvântului să aibă totdeauna cele două tăişuri: tăişul tăierii (mustrării) şi tăişul dragostei (vindecării). Numai cu tăişul mustrării încă n-am făcut nimic. Dimpotrivă! Cu tăişul acesta lucrează de regulă unii credincioşi, strâmţi la vedere şi neînțelegători (sectari), care nu ştiu altceva decât să critice mereu, să taie în scăderile altora, în ale lor însă nu. De aceea, în mâna lor sabia cuvântului îndârjeşte, în loc să câştige. De aceea, nu pot face nimic. Noi să ne ferim de greşeala aceasta! Să ne fie de-a pururi pildă şi aici pilda Marelui nostru Învățător. Iisus Mântuitorul nu mustra pe cei păcătoşi care doreau mântuirea. Mustra de regulă numai pe cei care fățiş „se împotriveau Duhului Sfânt“: pe fariseii şi pe cărturarii cei fățarnici. Chiar când folosea sabia mustrării, în tăierea aceasta era mai multă dragoste decât mustrare. Era o mustrare dulce şi vindecătoare. Sabia aceasta se poate vedea atât de bine în mustrările blânde pe care Iisus le făcea Apostolilor. Ferice de cei care primesc „tăieturile“ sabiei cuvântului biblic. Şi ferice de cei care taie cu ea şi pe alții! Dar vai celor care se poartă cu nepăsare şi cu ură față de ea! Ei se vor întâlni odată cu această sabie, dar într-o altă formă, înfricoşată.
Toţi cei care urăsc şi dispreţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu cunoaşte-vor ascuţişul acestei săbii pedepsitoare. Cunoaşte-vor în Ziua Judecăţii judecata Mântuitorului: „Pe cel ce nu primeşte cuvintele Mele are cine să-l osândească: cuvântul pe care l-am grăit Eu, acela îl va osândi în Ziua de Apoi“ (Ioan 12, 48).
Preot Iosif Trifa, Biblia - Cartea Vieții
