Să nu mergeți pe o cale cu-ngâmfații către foc,
nici să nu stați cu cei care de Biserică-și bat joc.
Nici să nu vă faceți prieteni cu cei fără Dumnezeu
ca să nu le-ajungeți plata când le vine ceasul greu.
Ci să mergeți, mai degrabă, la cei mici și chinuiți.
Pentru ei, ca niște mame și ca niște frați să fiți.
Ajutând pe cel ce n-are și hrănind pe cel flămând,
tuturor, de-mpărăția Cerurilor, cuvântând.
Nu le vorbiți oamenilor numai dulce despre Cuvântul Domnului: „Veniți la Mine”. Ci faceți-i să vadă cu amar prețul Crucii și al Patimilor, ca să știe ce este păcatul și cât costă mântuirea. Spre a ști și ce vor merita cei nepăsători. Nu le vorbiți oamenilor numai dulce despre Împărăția cerurilor, ci le înfățișați cutremurător și amar șisfințenia pe o cere Dumnezeu de la cei care doresc s-o moștenească (Apoc 21, 27; 22, 12-15). Fiindcă numai adevărata groază de pierzare îi va călăuzi pe oameni spre adevărata mântuire. Glasul dragostei îl aud prea puțin.
Să nu ne fie teamă când mergem cu Hristos!
Cât umbli în lumină, să nu te temi de nime’!
Mergi cu curaj pe cale atunci când mergi frumos,
lumina ta va-nvinge prin orice-ntunecime.
Rămâi pe brazda dreaptă, cu ochii către Ţel
și-apasă plugul cinstei, cât mai adânc să are;
în Dumnezeu te-ncrede, cu tine este El,
și grâul tău va umple cereștile grânare.
Aruncă-ţi pâinea ta pe ape. Şi după multă vreme o vei găsi iarăşi. Împarte-o în şapte şi chiar în opt, căci nu ştii ce nenorocire poate da peste pământ. (Eclesiastul 11, 1-2)
Aici, în Cuvântul Domnului, este vorba de binefacere. Despre binefacerea fără nici un gând, fără nici un interes, fără nici o nădejde. Despre binefacerea adevărată, care nu înseamnă împrumut, care nu împrumută, care nu înmânează ci aruncă. Nu dă ca împrumut… Nu dă nici măcar ca pomană. Ci aruncă. Dă, ca şi cum ar arunca. Fără nici o speranţă. Fără nici o plată. Fără nici o nădejde. Fiindcă în împrumut este o nădejde de câştig.
Cu sufletul spre Domnul am strigat:
Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete.
Mă ține lutul meu, de lut legat,
Și-n van vrea fierea lumii să mă-mbete.
Spre Tine merge dorul meu întreg,
La Tine-mi este orișice dorire.
Ci lasă-mă de lut să mă dezleg,
Să vadă sufletu-mi a Ta mărire.
Cel supărăcios caută ce-i place lui şi se supără de orice lucru bun. (Proverbe 18, 1)
Adevăratul credincios al lui Dumnezeu este acela care în toate lucrurile caută în primul rând folosul lui Hristos, apoi, folosul de-aproapelui său şi numai după aceea, folosul său (1 Cor. 10, 24-33; Filip. 2, 4). Falsul credincios, însă, umblă totdeauna numai după foloasele lui (Filip. 2, 21), se gândeşte numai la sine, îi pasă numai de el însuşi. Nici nu se gândeşte la voia lui Dumnezeu, nici nu-şi aduce aminte de sufletul şi bucuria de-aproapelui său niciodată.
Ce crudă fiinţă este omul egoist, omul iubitor de sine.
Să nu rămâi fără credință și să nu uiți al ei sfânt preț,
căci, de trăiești fără credință, îți pierzi folosu-ntregii vieți.
Cel care uită-al ei scump soare, se prăbușește-n iad de viu.
De-acolo ar crede și-ar întoarce, dar cei din iad cred prea târziu…
Să nu taci când vezi adevărul și când îți cere el să-l spui.
Să nu plângi după slava lumii, ce azi o vezi iar mâine nu-i.
Voi ați văzut cum v-am purtat pe aripi de vultur. (Exod 19, 4)
Voi înșivă ați văzut – zicea Domnul Dumnezeu – cum v-am scăpat din Egipt, cum v-am trecut prin Marea Roșie, cum v-am hrănit cu mană din cer, cum v-am adăpat cu apă din stâncă… voi înșivă ați văzut aripile cu care v-am ridicat peste toate primejdiile și v-am scăpat din toate încercările… Această aducere aminte de aripile vulturului, de minunata scăpare din Egipt, de minunata călătorie spre Canaan, era puterea lui Israel. Cu această aducere aminte se întărea și cu ea răzbea.
Dar, pe aripi de vultur, Dumnezeu nu l-a purtat numai pe Israel, poporul Său, ci pe aripi de vultur El a purtat și poartă și azi pe toți copiii Lui.
Să nu-ți îngropi de tot nădejdea, când ești în ceasul cel mai greu.
Din orice stare disperată, mai are-o cale, Dumnezeu.
Să nu-ți pierzi, doborât, credința, nici cât de-adânc ai fi căzut.
I-a scos și din mai negre-adâncuri, Hristos, pe-acei ce au crezut.
Să nu-ți stingi dragostea aprinsă, în niciun vânt și-n niciun ger.
Al ei duh sfânt, Hristos îl ține, în toți cei ce-l doresc și-l cer.
Despre mântuire se vorbește mult și în multe chipuri. Dar mulți, și din cei ce vorbesc, și din cei ce vor să apuce mântuirea, nu pleacă de acolo de unde trebuie să plece. Chipul de alături ne arată locul de unde pleacă mântuirea noastră.
Viața noastră cea sufletească e ca și o carte mare în care ni se trec „datoriile” și „plățile”. Datoriile păcatelor și plata lor, adică ștergerea păcatelor. Și cartea asta se umple mereu cu datorii. An de an și zi de zi sporesc mereu datoriile păcatelor. Iar la plăți cartea stă cu paginile goale.
