În toamna anului 1925 am avut fericirea să fiu la Ierusalim tocmai pe timpul praznicului Înălțării Sfintei Cruci. Am văzut, cu acest prilej, locul unde împărăteasa Elena a aflat Crucea răstignirii, iar patriarhul Macarie a înălțat-o în biserică, în văzul tuturor creștinilor, care s-au închinat ei.
Locul unde s-a aflat Crucea Domnului e la o adâncime de peste 20 de metri. Pentru aflarea Crucii a trebuit o săpătură adâncă de 20 de metri.
Crucea răstignirii se află și azi tot așa. Crucea Golgotei este un “adânc”, o adâncime (Romani 11, 33) și ea se poate afla numai săpând și pătrunzând în această adâncime, în taina cea mare a mântuirii sufletești.
Să afli Crucea înseamnă să afli dragostea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a răstignit pentru tine și păcatele tale. Să afli Crucea înseamnă să afli cât de grozav a fost păcatul tău, că a trebuit Însuși Fiul lui Dumnezeu să moară pentru tine, pentru iertarea ta și mântuirea ta. Să afli Crucea Domnului înseamnă să afli și să trăiești cuvintele apostolului Pavel: “Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20); și “nu mă laud în altceva, decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea s-a răstignit față de mine și eu față de lume” (Galateni 6, 14).
Crucea răstignirii trebuie aflată, iar când o afli cu adevărat, atunci te faci “un nebun pentru Hristos…”, atunci crucea se face un hotar de viață nouă în viața ta… crucea face o schimbare din temelie în viața ta.
Dacă n-ai aflat Crucea în acest înțeles, apoi să știi, dragă cititorule, că pentru tine și azi e îngropată Crucea Mântuitorului, adică darurile ei.
Dacă este ceva ce trebuie nouă, românilor, este adâncirea vieții noastre în Crucea și Jertfa Mântuitorului sau, mai corect zis, adâncirea Crucii în inima și viața noastră. Crucea înseamnă biruință și cu ea trebuie să trăim o viață de biruitori, altcum în zadar punem Crucea pe casă și cruci pe pereții caselor (iar înăuntrul casei trăim cu păcatul). Altcum, rămânem în judecata unui străin care, cercetând viața noastră religioasă, și-a însemnat într-un loc cuvintele: “Viața românilor e plină de cruci și de… păcate”.
Crucea e semnul cel mai scump ce-l avem noi creștinii pe pământ, dar acest semn trebuie să fie un izvor de putere, de biruință și de viață creștinească.
Preot Iosif Trifa, Oastea Domnului, anul 1931, nr. 37, pag. 1
