Învăţătura adusă de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Noul Legământ, a revoluţionat sistemul de gândire teologic, relaţiile interumane şi, în consecinţă, modul de raportare a omului faţă de Dumnezeu. Iisus Hristos a adus un concept absolut nou despre iubire. El a propovăduit şi a trăit acea iubire creştină altruistă care se manifestă deopotrivă față de prieteni şi faţă de vrăşmaşi. El însuşi a venit ca întrupare a acelei Iubiri.
Toată lucrarea Sa de mântuire se întemeiază pe această Iubire. Dacă vechea lege cerea „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte şi moarte pentru moarte” (Levitic 24, 20-21), Iisus Hristos, care este iubire, Şi-a dat viaţa pentru noi pe când Îi eram vrăşmaşi şi S-a rugat de pe cruce pentru răstignitorii Săi zicând: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac”.
Întreg sistemul teologic, filosofic şi cultural de până atunci nu cunoştea acest fel de iubire propovăduită şi trăită de Iisus Hristos. Învăţătura despre o astfel de iubire era radical diferită şi părea imposibil de aplicat şi totuşi ea constituia o nouă poruncă: „porunca iubirii”, temei al Noului Legământ. Identificându-Se deplin cu acest fel de iubire, Iisus Hristos a deschis un nou drum Bisericii Sale, aşa după cum ne arată Sfântul Apostol Pavel că:
„Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică slăvită, fără pată şi fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5, 25-27).
Pe această cale a jertfirii din iubire, Domnul Hristos a curăţit şi a sfinţit toate mădularele Trupului Său care sunt Biserica Sa. Doar prin această lucrare de curăţire şi sfinţire, membrii Bisericii Sale sunt născuţi din nou primind astfel de la El puterea de a iubi chiar şi pe vrăşmaşi. Atunci când Iisus a lansat această nouă poruncă, porunca iubirii, El S-a adresat exclusiv copiilor Săi zicând: „Dar Eu vă spun vouă, celor care Mă ascultaţi: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blastemă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi. Dacă te bate cineva peste o falcă, întoarce-i şi pe cealaltă. Dacă-ţi ia cineva haina cu sila, nu-l opri să-ţi ia şi cămaşa. Oricui îţi cere, dă-i; şi celui ce-ţi ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi” (Matei 5, 44; Luca 6, 27).
De aceea, până astăzi, celor din afara Bisericii le este atât de străin acest fel de iubire care este atât de absent în toată literatura culturilor lumii. O astfel de iubire este neînţeleasă lumii căreia îi pare inacceptabilă. O astfel de iubire este imposibil de împlinit decât în Hristos şi prin El.
Aşadar, să fim cu multă băgare de seamă şi noi cei care ne socotim astăzi creştini. Trăirea acestei porunci a iubirii vrăşmaşilor este un reper care ne arată dacă suntem pe calea vieţii sau nutrim nădejdi înşelătoare. Părintele Iosif ne spunea că inima oamenilor este bolnavă şi de aceea nu poate împlini această poruncă până când nu se vindecă. Iar această vindecare nu o poate aduce decât Iisus Hristos şi primirea Lui. Doar apoi omul va putea iubi pe prieteni şi pe vrăşmaşi deopotrivă, ca semn că acel om face parte din trupul lui Hristos.
Referindu-se la acest alt fel de iubire, prin contrast cu ceea ce înţeleg oamenii în general prin iubire, marele nostru poet creştin Ioan Alexandru scria:
„Târziu dăm semn că am iubi.
Veac mult trebuie să treacă
Până ce-n raclele pustii
S-adun-o lacrimă de apă.
Căci nu-i iubirea acest dor
De-a te lipi de patimile ţărnii
De-a risipi etern şi de-a pofti
Încovoiat sub jugurile cărnii.
Țărânile, țărânile le pasc
Şi ce e pleavă piere în furtună…
Grea e iubirea şi-o pricepi
Abia când nu mai şti de tine,
Decât că drumul ce ţi-e dat
Un altul l-a bătut mai bine.
Decât că haina ce o porţi
Şi nici cămaşa nu sunt ale tale
Şi nici curat obrazul nu-l retragi
Când cel viclean te pălmuie pe cale.
Căci nu-i iubirea decât semn
Că trebuie să ieşi întâmpinare
Pe cel împovărat să-l uşurezi
Şi cel pierdut să-l scoţi la arătare…” (Început de iubire – fragment)
Aşadar, nu putem să nu fim de acord cu poetul că-i grea iubirea „şi-o pricepi abia când nu mai ştii de tine”. Atunci ”nici curat obrazul nu-l retragi când cel viclean te pălmuie pe cale”.
Este uşor să iubim pe cei ce ne iubesc sau ne sunt prieteni. Asta fac însă şi păcătoşii, ne spune Mântuitorul. Este uşor să faci bine celui ce ţi-a făcut bine, să dai celui de la care aştepţi înapoi. Dar Iisus ne învaţă să iubim pe vrăjmaşii noştri, să le facem bine şi să dăm cu împrumut fără să aşteptăm ceva în schimb. Şi vom fi fii ai Celui Preaînalt.
Inima oamenilor de azi se opreşte însă la această poruncă, spunea părintele Iosif Trifa. Şi cei care se opresc şi se împiedică la această poruncă, n-au primit şi n-au înţeles cu adevărat pe Iisus, Care şi de pe cruce S-a rugat pentru răstignitorii Lui cerând: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!”. Insuflat de acest alt fel de iubire, fratele Traian Dorz ne scria:
„Să dau oricui ce-mi cere,
chiar dacă darul meu
îi va sluji să-mi facă
urcuşul şi mai greu.
Să dau toiag acelui
ce merge şchiopătând,
chiar dacă-o să-l întoarcă
a mă lovi-n curând…
Să-i fac un loc la mine
de-aproapelui pribeag,
chiar dacă el din casă
m-aruncă peste prag.
Să-i dau din pâine-oricărui
mi-o va cerşi mereu,
chiar dacă mi-aş plăti-o
cu preţul cel mai greu.
Să dau şi să nu-i judec
ce fac cu tot ce-mi iau,
s-ascult numai cuvântul:
cui cere eu să-i dau.
Căci tu plăti-vei, Doamne,
şi celui care-a dat
şi celui ce cu darul
lucrează vinovat.”
Dacă suntem sinceri cu noi înşine. vedem cât de greu este adesea să împlinim aceste cuvinte şi cât de uşor ne dezvinovăţim judecând pe semenul nostru aflat în nevoie.
O, Doamne Iisuse, Tu cel care Te-ai îndurat de noi pe când gemeam sub povara ticăloşiilor noastre, ajută-ne să fim milostivi şi să iubim şi noi cu acelaşi fel de iubire ca a Ta. Tu ştii, Doamne, că mintea şi inima noastră nu sunt capabile de o astfel de iubire fără Tine, de aceea Te rugăm, umple-ne cu Duhul Tău şi ne învredniceşte să iubim deopotrivă prietenii şi vrăşmaşii. Prin Harul Tău azi recunoaştem şi noi ceea ce mărturisea poetul:
„Mi s-a părut uşor, Iisuse,
să-mi ierţi când eu păcătuiam.
O dată de-mi ceream iertare,
Tu mi-o dădeai, nu mă-ndoiam.
Dar azi când trebuie iertarea
ca eu s-o dau cui sunt dator,
cu ce durere văd, Iisuse,
că nu-i uşor, că nu-i uşor”. (Traian Dorz – Cântările căinţei).
Da, e greu, şi doar aceasta-i calea pe care au mers totuşi biruitori copiii Domnului primind puterea de a iubi şi ierta pe prigonitorii lor.
Ce pildă strălucită ne-a lăsat în acest sens eroul neamului nostru, Horia, pe Dealul Furcilor, înaintea execuţiei sale, declarând: „îi iert pe vrăjmaşi ca să nu mă duc împovărat de ură”. Cu adevărat, ura faţă de semenul nostru, fie el frate sau vrăşmaş, este o grea povară care ne ţine legaţi în întuneric, după cum spune Scriptura: „Cine urăşte pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric şi nu ştie încotro merge”. (I Ioan 2, 11).
Şi totuşi sentimentul de ură faţă de semeni este atât de frecvent în toate categoriile sociale. Prin acest sentiment diavolul ţine legate într-o grea robie milioane de suflete chinuite într-un întuneric de moarte. Numai Hristos este adevărata Lumină a vieţii care ne arată cine sunt adevăraţii noştri vrăşmaşi cărora trebuie să ne împotrivim într-o luptă până la sânge. Diavolul şi păcatul, iată vrăjmaşii noştri reali. Dar tocmai pe aceştia spunea părintele Iosif că oamenii îi iubesc şi se împrietenesc cu ei, deşi Cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte să-i urâm.
Prigonitorilor noştri, mânaţi de ură care-i ţine în întuneric şi-i stârneşte la luptă împotriva noastră, trebuie să le arătăm toată dragostea pe care o avem din Hristos. Când vedem că eşuăm cu orice metodă de a-i dezarma pe cei ce ne prigonesc, de a-i opri din calea aceasta rea, ne rămâne totuşi iubirea, singura care nu dă greş. Această iubire curată, venind din Hristos, sparge şi inimile de piatră şi rupe lanţurile robiei întunecate, cum spunea fratele Traian Dorz în versurile: „O daltă e cuvântul iar inima-i o stâncă, de mii de ori loveşte şi tot nu cade încă; ci numa-nţelepciunea iubirii e în stare să poată pân-la urmă ca stânca s-o doboare.”
Prin iubire şi iertare, regele David s-a ferit de a se răzbuna şi a judeca pe prigonitorul său, Saul, care căuta să-l omoare. David ştia că judecata şi răzbunarea sunt ale Domnului, de aceea s-a ferit de ele. Iar Domnul i-a dat putere de a iubi şi ierta pe prigonitorul său. Şi pe această cale l-a biruit, l-a dezarmat, l-a dezlegat din întunericul urii care nu-i dădea linişte. Iată mărturisirea lui Saul după ce David şi-a dovedit faţă de el dragostea şi iertarea: „Şi Saul a ridicat glasul şi a plâns şi a zis lui David: Tu eşti mai bun decât mine căci tu mi-ai făcut bine iar eu ţi-am făcut rău. Domnul să-ţi răsplătească pentru ce mi-ai făcut în ziua aceasta” (I Samuel 24, 16-19). În concluzie, acest alt fel de iubire, ce curge din Domnul Hristos, este singura cale a marilor şi adevăraţilor biruitori.
Pe această cale nu pot merge decât acei care L-au primit şi-L urmează pe Iisus, pentru că Iisus este iubire”. Să ne ațintim, dar, privirile spre El şi spre lucrările Sale minunate care ne învaţă calea acestei iubiri.
”Ce mă înveţi tu, pâine,
când dai acelaşi saț
şi celor fără vină şi celor vinovaţi?
Ce mă înveţi tu, umbră,
când dai răcoarea ta
şi cui se-nvredniceşte
şi cui n-ar merita?
Ce mă înveţi, fântână,
când dai al apei har
şi nu-ntrebi că-nsetatul
e frate sau tâlhar?
Ce mă-nvăţaţi voi toate,
ce vreţi să-mi spuneţi voi?
De vrei să intri-n viaţă,
să faci şi tu ca noi” (Traian Dorz)
Îţi mulţumim, Doamne Iisuse Hristoase, Cel care Te-ai jertfit pentru noi din iubire, pe când încă Îţi eram vrăjmaşi. Îţi mulţumim pentru că ai făcut aceasta pentru ca să ne curăţeşti şi să ne sfinţeşti dăruindu-ne astfel o nouă viaţă în Tine. Te rugăm, Doamne, să creşti în noi iubirea Ta prin care să putem birui întunericul şi ura înrobitoare. Amin.
Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2006, nr. 10, pag. 8
