Toate își au vremea lor – Pr. Costel Căuș

”Toate își au vremea lor și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui”. Cu aceste cuvinte începe capitolul trei din cartea Eclesiastul. Acesta este un adevăr important, aplicabil atât în lucrurile pământești cât și în cele duhovnicești și de aceea, meditând asupra lui, ne este o lumină călăuzitoare de mare folos pe cărarea mântuirii, ferindu-ne de multe primejdii.

Adevărul că toate își au timpul lor îl constatăm în multe împrejurări din viața pământească: nașterea și moartea își au fiecare timpul lor, la fel copilăria, tinerețea, maturitatea și bătrânețea, sau aratul, semănatul și seceratul, sau munca și odihna și așa mai departe. Însă aplicabilitatea acestui adevăr în domeniul duhovnicesc este cu atât mai importantă cu cât sufletul și viața veșnică sunt mai importante decât trupul și viața pământească.

Grija minuțioasă și fără greș a Domnului. O primă învăţătură pe care o tragem din acest adevăr este înțelegerea minuțiozității cu care lucrează Dumnezeu în viața noastră ca și în întregul univers. În același capitol din cartea Eclesiastul, înțeleptul Solomon, după ce face afirmația pe care am amintit-o la început, începe să înșire un număr de douăzeci și opt de substantive grupate în patrusprezece perechi de antonime: ”nașterea” și ”moartea”, ”plânsul” și ”râsul”, ”săditul” și ”smulgerea celor sădite”, etc. Această înșirare pare a fi făcută la voia întâmplării, fără să se înțeleagă vreo preferință în alegerea substantivelor enumerate, mai ales când pomenește de ”rupt” și de ”cusut” sau de ”aruncarea cu pietre” și ”strângerea pietrelor”. Totuși Solomon era prea înțelept ca să scrie ceva la voia întâmplării, fără să-și chivernisească bine cuvintele. Dar luăm în considerare mai ales faptul că Solomon scria sub inspirația Duhului Sfânt. Deci, cu siguranță, substantivele care par banale atunci când sunt luate în înțelesul lor propriu, au fost puse acolo cu un înțeles figurat fiind nevoie să li se dea o interpretare alegorică. Și dacă nu putem sesiza aceste înțelesuri, putem măcar să înțelegem un important adevăr și anume că este o rânduială pentru fiecare lucru, oricât de mărunt ar fi acela. Dumnezeu, grație atotputerniciei și înțelepciunii Sale, poartă o grijă minuțioasă și fără greș  față de toate lucrurile.

Este o precizie desăvârșită în toată lucrarea Sa și toate evenimentele din lumea aceasta, absolut toate, se petrec sub deplinul control al Lui. Toate sunt în mâna Lui atotputernică și nimic nu se face la voia întâmplării. Aceasta ne-o adeverește chiar gura scumpului nostru Mântuitor când zice: Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuși, niciuna din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Și chiar perii din cap, toți vă sunt numărați. Deci să nu vă temeți; voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii (Luca 12, 6-7). Aceste cuvinte le-a spus Domnul ucenicilor Săi în contextul în care îi îndemna să nu se teamă de oameni și de moartea trupului, ci de Dumnezeu care are în mâna Lui toate, inclusiv viața și moartea. Așadar, nu trebuie să ne temem de oameni sau să ne rușinăm înaintea lor când trebuie să mărturisim numele Domnului și adevărul Lui, căci toate relele lumii acesteia: nedreptatea, necredința, ura și minciuna își fac lucrarea numai atâta timp cât își au și ele vremea lor, îngăduită de Domnul, doar spre binele celor ce-L iubesc pe El (cf. Romani 8, 28). Trebuie să ne încredințăm de acest adevăr oricât de nepătrunse ne-ar fi judecățile Lui, și oricât de neînțelese căile Lui (Romani 11, 33). Tot în același capitol, înțeleptul Solomon mai zice: Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima oamenilor chiar și gândul veșniciei, cu toate că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.

Și întunericul își are un ceas al lui. Din aproape în aproape, ajungem la o a doua învățătură pe care o descoperim și anume aceea că trebuie să fie și un ceas al întunericului care pune la încercare credința și nădejdea noastră în Domnul, Cel care ne dă puterea să răbdăm fără a ne lepăda El Însuși Domnul Iisus a trebuit să rabde un ceas amar și lung de împlinire a puterii întunericului (cf. Luca 22, 53) atunci când a fost prins de gloata ucigașă în frunte cu preoții cei mai de seamă, căpeteniile străjerilor Templului și bătrânii lui Israel care veniseră împotriva Lui. Dar acest ceas a trecut și a venit ceasul învierii și-al înălțării biruitoare a Domnului Iisus de-a dreapta Tatălui.

Tot ca un ceas al întunericului este și vremea de acum când Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos se face cunoscut lumii într-un mod izbitor pentru ochii trupești, ci numai în mod tainic pe calea credinței ce n-o pot descoperi decât cei sinceri, care iubesc lumina și urăsc întunericul (Ioan 3, 16-21). Deci, din acest ceas al întunericului se pot sustrage doar cei care cred în Domnul și umblă, prin nădejde, ce-i drept, în lumina Lui.

Este greu acest ceas pentru credincioși dar el duce la bucuria de la sfârșit când Domnul Se va arăta aievea tuturor ochilor, și celor care au crezut, și celor care n-au vrut să creadă. Dar până atunci, așa cum spune fratele Traian ”este vremea când Hristos este necunoscut, este batjocorit, este înjosit – și El tace. Este vremea când Dumnezeu se pare că este neputincios și că vrăjmașii lui sunt atotputernici. Se pare că toate sunt așa cum erau la întemeierea lumii și făgăduința venirii Lui se pare că este numai o vorbă așa… (II Petru 3, 4). Dar este vremea când se zice: Astăzi dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile (Evrei 3, 15). Căci în curând va veni și vremea lui Hristos (Evrei 10, 37).Vremea când El se va scula, iar vrăjmașii Lui se vor risipi (Psalmi 68, 1). Vremea când El Se va arăta în toată puterea dumnezeirii Lui înfricoșătoare, iar ei se vor ascunde. Dar, când va veni vremea Lui, va fi vai de toți aceia care nu și-au cunoscut vremea lor (Luca 19, 44).*

Avem și noi o vreme a mântuirii. Din cuvintele fratelui Traian reiese al treilea adevăr și anume că avem fiecare ”o vreme a cercetării noastre” pe care nu trebuie să o pierdem așa cum a pierdut-o Ierusalimul (Luca 19, 44) și în care trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu prin credință și pocăință, să ne naștem din nou, nerămânând doar cu sfințirea pe care am primit-o, inconștient, la Taina Sfântului Botez, ci să simțim lucrarea sfințitoare a harului prin botezul lacrimilor de pocăință amară. Acest al doilea botez, adică cel al lacrimilor de pocăință, este nașterea din nou despre care vorbește Domnul Iisus în Ioan – capitolul 3 cu versetele 5 și 7. Această afirmație au făcut-o marii oameni duhovnicești cu foarte mare claritate, fără să mai lase loc vreunei îndoieli sau posibilități de răstălmăcire.*

Vremea cercetării înseamnă vremea obținerii mântuirii prin nașterea din nou și a păstrării ei prin silința unei trăiri curate în părtășie cu Domnul. Și această vreme își are un timp al ei, nu durează până la nesfârșit. E adevărat că este vremea îndurării lui Dumnezeu, dar ea ține atâta timp cât încă mai suntem în viață. Și cum nimeni nu știe când ii va veni ceasul morții, adică ceasul când îi va trece vremea mântuirii, orice om cu mintea sănătoasă înțelege că ar fi o nebunie să mai amâne, chiar și o singură clipă, întoarcerea sa la Dumnezeu și începerea lucrului la propria mântuire cu frică și cu cutremur (cf. Filipeni 2, 12). Putem trage învățătură dintr-un exemplu practic: așa, de pildă, vedem că ziua își are vremea ei iar atunci când vine timpul nopții ea nu mai poate rămâne niciun ceas, oricât de mult am vrea noi să mai zăbovească. Observăm aceasta mai ales atunci când avem de terminat afară o muncă pe care nu o putem amâna și nu o putem face decât la lumina zilei. În cazul în care vine seara și mai avem încă mult până să terminăm, începem să ne grăbim, dar totul este zadarnic căci lumina zilei se scurge în doar câteva minute și curând se instaurează întunericul. A venit vremea nopții. Vremea zilei a fost, dar a trecut fără să-i pese de treaba noastră neterminată încă. Atunci începem să ne amintim de întârzierile de dimineața zilei și ne căim amar pentru orice clipă pierdută inconștient și inutil, pe lucruri de nimic. Despre vremea zilei în care putem lucra la mântuirea noastă, Domnul zice: Încă puțină vreme Lumina este cu voi. Umblați cât aveți Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii (Ioan 12, 35).

Domnul să ne ajute așadar să medităm la toate aceste adevăruri și să începem neîntârziat lucrul mântuirii noastre, nerisipind vremea ei, și să trăim cu frică și cutremur față de păcat iar nu față de cei răi care își au și ei doar un ceas al lor, după care urmează vremea veșnică a răsplătirii noastre de către Domnul, Cel Care ne este mereu aproape și ne poartă de grijă cu o putere absolută și fără de greș până în cele mai mici amănunte ale vieții noastre.

 

 

*Hristos – Învățătorul nostru, Meditații la Evanghelia după Ioan, capitolul 7, pagina 28;

**Vezi Folicalia, volumul 6, versetele 35 și 36 din primele 100 de capete practice și teologice ale Sfântului Simeon Noul Teolog sau, de același autor, Cateheza ”Spre Hristos pe calea Fericirilor” în volumul Cateheze, editura Deisis, Sibiu,1900, pagina 31, precum și Traian Dorz, volumul 25 din seria ”Cugetări nemuritoare” – Întâi să fim, pagina 172 și altele.

 

Preot Costel Căuș, Oastea Domnului, anul 2009, numărul 5-6, pagina 14