Tăcerea Mariei – Ioan Marini

Când Maria a vărsat mirul pe picioarele lui Iisus, ca un dar al dragostei şi recunoştinţei sale pentru Mântuitorul şi Izbăvitorul ei, au fost unii care s-au “supărat” (ucenicii), ba au şi “criticat” aspru această “risipă” (Iuda).

Dar, în faţa atacurilor Maria nu se apără. Nici n-ar fi în stare să schiţeze un gest prin care să-şi motiveze şi să-şi apere fapta. Ce ar înţelege ei, ceilalţi?!

Dacă însă ea nu se apără, Mântuitorul îi ia El Însuşi apărarea, motivând gestul ei înalt şi plin de o adâncă înţelegere pentru El şi pentru împrejurările în care se găsea. “Las-o în pace” – spune El iubitorului de arginţi – “căci ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele; pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna” (Ioan 12, 7-8).

Oare nu este în atitudinea Mariei felul de a fi al adevăraţilor credincioşi, al celor ce poartă în fiinţa lor renăscută pecetea Bisericii vii, Mireasa Mielului?

În dragostea tainică, înflăcărată şi adâncă, copilul lui Dumnezeu, adevăratul închinător al Lui, îşi află cea mai dulce odihnă şi mulţumire, în recunoştinţă, într-o dăruire totală, în jertfirea întreagă Celui preaiubit. Şi stând la picioarele Lui şi ascultându-I cuvântul, drept mulţumire pentru tot ce este El pentru inima sa, să “izbucnească în mulţumiri”, jertfind în adorare tot ce are, Aceluia Căruia îi este mai Scump decât orice.

O astfel de închinare – dăruire, o astfel de faptă – jertfire de sine este mirul de preţ, care umple cu plăcută mireasmă nu numai pământul, ci şi cerul (Apoc. 19,8).

Dar ceea ce nu va lipsi, fără îndoială, este critica celor care, ca Iuda şi ca Faraon (Exod 5, 1-18), nu văd în închinarea şi adorarea poporului lui Dumnezeu decât pierdere de vreme, iar în închinători nişte leneşi care n-au nici o plăcere să muncească. Toată vremea ce se pierde pe la petreceri deşarte, pe stradă şi în păcate, şi tot mirul vieţii şi dăruirii pentru “domnul veacului acestuia” nu este criticat, însă orice picătură de mir, jertfită de inimi ca a Mariei pe picioarele Celui Scump, ridică nor de critici şi proteste, că se face risipă…

Dar dacă din partea lumii şi a celor strâmţi la inimă primeşte săgeţi de vrăjmăşie, mustrare şi critică, o, câtă încurajare câştigă în apărarea pe care i-o ia Domnul în faţa tuturor. Încredinţarea şi aprobarea pe care Duhul i-o dă în inimă îl mulţumeşte deplin…

În pasivitatea Mariei din Betania, în nerăspunsul ei la critică, se împlineşte în totul porunca Domnului – iubirea faţă de vrăjmaşi şi de a nu răspunde cu rău la rău, temelia şi miezul celor nouă fericiri evanghelice, a predicii Lui de pe munte (Matei 5, 1-9 şi cap. 6 şi 7).

Ioan Marini, Gânduri creştine, vol. II