“…Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 10, 32-39)
Domnul Iisus a spus aceste cuvinte ucenicilor Săi, dar ele sunt la fel de valabile şi pentru noi astăzi.
Pentru a-L mărturisi însă, trebuie să-L ai în viaţa ta ca Domn şi stăpân peste faptele, gândurile şi simţurile tale. Numai aşa vei putea mărturisi despre pacea, nădejdea, bucuria şi împlinirea ta în Hristos. Doar dacă ţi-ai predat viaţa ta Iui Dumnezeu, vei putea mărturisi ca şi psalmistul: “Voi istorisi ce a făcut El sufletului meu” (Psalm 66, 16). Sau ca psalmistul Oastei: “Datori suntem… să spunem, să spunem mereu ce mult ne-a iubit Dumnezeu”.
Dacă nu-L ai ca Domn al vieții tale, poţi predica despre El, poți vorbi despre El, poți comenta, filosofa, dar asta nu înseamnă a-L mărturisi şi asta nu-i ceea ce aşteaptă El de la noi. Asta nu înseamnă: „Du-te și spune ce ți-a făcut ţie Domnul!”
Dragi fraţi, dacă Hristos, Stăpânul Universului, Domnul vieţii, este iubitul inimii noastre care ne-a transformat viaţa, cum să nu lăudăm noi lucrările Lui în viaţa noastră, de cine să ne temem şi cum să ne ruşinăm?
Şi totuși, mai sunt “creştini” care se ruşinează să-L mărturisească pe Iisus, şi chiar în vremuri de pace se tem, ca nu cumva să fie respinşi, neacceptaţi de ceilalţi. Domnul vrea să-L mărturisim înaintea oamenilor şi-n vremuri grele.
Ce strălucită mărturie au depus sfinţii lui Dumnezeu în vremi de prigoană, ce curaj au dovedit părinţii noştri! În faţa ameninţărilor nu s-au lepădat, nici n-au făcut compromisuri pentru bani, bunăstare sau faimă. Au rămas credincioși, statornici, mărturisind adevărul și dragostea lui Dumnezeu cu preţul libertăţii sau chiar al vieţii. Au preferat ocara lui Hristos în schimbul plăcerilor de o clipă ale păcatului sau de bogățiile lumii acesteia (cf. Evrei 12, 26).
Viaţa în Hristos presupune decizia unei alegeri, a unei schimbări definitive, presupune o identitate asumată public cu bucurie şi de bunăvoie.
Fratele Traian Dorz, când a făcut alegerea de a-L urma pe Hristos, decizia aceasta a fost definitivă. El a spus: “Ocara Ta-i ocara mea şi spinii Tăi mi-i vreau cunună.” Iar ceea ce a spus a şi trăit din plin, fără regrete, fără temeri sau sincope.
Am cunoscut fraţi care acum, în vremi de libertate, se ruşinează să-şi salute public un frate cu frumosul salut de: “Slăvit să fie Domnul!” şi să o facă bucuros şi din toată inima. Ce stare tristă!… Nici măcar atâta mărturisire în faţa oamenilor.
Unii se înşală crezând că poţi fi copilul Domnului rămânând ascuns, undeva în casa ta sau în inima ta. O, nu! Hristos vrea mărturisitori neînfricaţi. Chiar actul pocăinţei îl vrea public, „în faţa multor martori”, sau dacă s-a făcut doar între noi şi Dumnezeu, atunci El ne cere categoric să-l mărturisim în fața oamenilor.
Cei mușcaţi de şerpii înfometați prin pustie, în drumul spre Canaan, trebuia să iasă afară din corturile lor şi, în văzul tuturor, să privească spre şarpele de aramă înălțat de Moise în mijlocul taberei. Doar aşa erau vindecaţi, izbăviţi de la moarte. Unii ar fi dorit să se vindece stând închişi în corturile lor, să nu-i ştie nimeni că au păcătuit batjocorind mana cerească şi pe omul lui Dumnezeu ceea ce a atras pedeapsa cu moartea.
Să ne cutremurăm şi astăzi dacă am fi ispitiţi să batjocorim hrana duhovnicească a lucrării în care ne-am născut (cârtind că nu-i pâine, nu-i apă şi ne-am săturat de această hrană proastă). Să nu privim cu dispreţ pe oamenii lui Dumnezeu, cum au făcut cei care nu s-au sfiit şi au murit ca nişte lepădaţi.
Ce facem noi, oare, în faţa alegerilor când vine prigoana, sărăcia sau boala? Ce facem, ne lepădăm, ne ruşinăm, sau urmăm pilda părinţilor noştri credincioşi?
Domnul promite să mărturisească în faţa Tatălui Ceresc că suntem copiii Săi, dacă şi noi Îi suntem credincioşi şi-L mărturisim înaintea oamenilor. Şi tot Domnul promite că se va lepăda de cei care se vor lepăda de El. Şi Domnul este credincios promisiunilor Sale. După ce a făcut aceste promisiuni, a şi început, încă de atunci, mijlocirea Ia Tatăl Ceresc, atât pentru ucenici, cât şi pentru noi. lată ce-a spus Mântuitorul: “Simone, Simone, satana v-a cerut să vă cearnă ca… grâul, dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta” (Luca 22, 31-32). “Pentru ei Mă rog, nu Mă rog pentru cei din lume” (Ioan 17, 9). “Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru aceia care vor crede în Mine prin cuvintele lor” (Ioan 17, 20). Deci mijloceşte și pentru noi şi continuă să o facă, după cum spune la Evrei 7, 25: “De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.”
Cât de încurajatoare sunt pentru noi aceste cuvinte şi avem cu toţii nevoie să le ştim pentru că “în Împărăţia cerurilor se ajunge prin multe necazuri”, iar decizia de a-L alege pe Hristos are adesea în ea şi mult dramatism, multă durere. Însuşi Mântuitorul face aceste afirmaţii ce par paradoxale faţă de alte afirmaţii ale Sale: “Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ. N-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa” (Matei 10, 34-35). Punând aceste afirmaţii alăturea cu cele ce urmează, este greu de crezut că sunt adevărate în acelaşi timp şi unele şi altele. Iisus este Prinţul păcii, care a venit să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii, care a spus mereu celor vindecaţi: “Du-te în pace!” Sau “Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea”, “să aveţi pace în Mine”.
Faptul că există oameni care-L mărturisesc pe Hristos şi alţii care-L neagă, confirmă spusele Domnului că venirea Lui a adus despărţirea, dezbinarea pe pământ. Ba mai mult, Domnul spune că a intenţionat să aducă despărţirea căilor noastre, a modului de a trăi, de a gândi de cele ale celor care ÎI resping pe El.
În acest sens, despărţirea este inevitabilă între fiii lui Dumnezeu şi fiii veacului acestuia. Pentru că adevărata pace este numai în Hristos şi pentru că lumina nu poate sta împreună cu întunericul, se produce despărțirea cea dureroasă între cei care trăiesc sub același acoperiș: tatăl credincios este dușmănit de fiul necredincios, mama de fiică sau invers, şi soacra de noră… Şi starea aceasta este dureroasă, să ai duşman pe cel din casa ta pentru că ai ales să-L urmezi pe Hristos.
Să ne gândim la drama din familia fratelui Traian Dorz după ce el L-a ales pe Hristos. Ce despărţire dureroasă! Părinții și-au dușmănit copilul alungându-l din casă! Dar şi ce final fericit a avut această despărțire când, prin mila lui Dumnezeu, şi părinţii L-au aflat pe Hristos. Cât de fericit era tatăl mergând de la Râturi la Beiuş cu carul plin de gazetele şi cărţile tipărite de fiul credincios, care purtau Cuvântul vieţii.
Dragi fraţi care trăiţi încă dureroasa dramă a despărţirii vieţii voastre de cea a fiilor sau de cea a părinţilor, nu uitaţi că Dumnezeu ne cere să ieşim afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui.
Oricât de stăruitoare ar fi chemarea fiului, a fiicei sau a părintelui necredincios spre viața fără Hristos, pentru cei care v-ați hotărât pentru Domnul, chemarea aceasta nu trebuie urmată.
Şi dacă ai ajuns duşmănit de cel din casa ta pentru că-L urmezi pe Hristos, nu deznădăjdui. Domnul poate aduce ziua bucuriei când şi cel necredincios să ţi se alăture în slujba Domnului.
Frate drag care ai ajuns să înduri din greu ocară şi dispreţ mereu, care-ai lăsat pentru Hristos tot ce ai avut atât de drag, nu uita promisiunea Domnului: “şi oricine a lăsat case sau fraţi sau surori sau tată sau mamă sau nevastă sau feciori sau holde pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (Matei 19,29).
Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2015, nr. 6, pag. 10
