Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, a restaurat persoana umană, oferindu-ni-Se ca Model. Prin pilda şi învăţătura Sa, ne-a arătat normalitatea vieţii, întemeiată pe iubire. EI ne-a descoperit iubirea divină, prin slujire, culminând cu Jertfa totală de pe Crucea Golgotei. Ce măreţ cuvânt ne-a spus: Fiul omului n-a venit să I Se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea Viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (Matei 20, 8). Şi nu doar ne-a spus. Aşa a făcut. Ce pildă înaltă şi cutremurătoare ne-a lăsat!
Dumnezeu Creatorul Se întrupează, Se face om. Ce taină de nepătruns, întruparea Fiului lui Dumnezeu! Omul cade prin neascultare şi Dumnezeu vine după el. Vine să-l salveze, să-i arate că deşi nu merită, îl iubeşte necondiţionat. În ce iubire l-a învăluit, prin ce iubire l-a slujit şi mai ales prin ce iubire l-a salvat! Iubirea supremă dovedită prin jertfirea vieţii! Iubirea aceasta aşteaptă răspunsul omului salvat. De aceea ne-a poruncit: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii! (Ioan 13, 34)
Cel care ajunge să-L cunoască pe Domnul, cunoaşte iubirea Lui copleşitoare şi răspunde iubirii Sale cu iubirea totală a inimii cucerite deplin şi definitiv. Credinciosul adevărat poartă în sine focul iubirii divine şi nu mai poate trăi fără acest foc.
Ba, mai mult, prin harul Domnului îşi alimentează mereu acest foc, nefiind niciodată mulţumit cu măsura şi intensitatea arderii sale, precum spune cântarea: …să-i port pretutindeni, belşugul de har şi-a ei revărsare să n-aibă hotar… (Traian Dorz)
Doreşte să ardă tot mai înalt şi frumos. Arderea aceasta se concretizează în slujirea altora. Credinciosul adevărat, mădularul viu din Trupul Domnului, nu poate trăi fără a sluji dezinteresat şi necondiţionat. Duhul de Jertfă îl stăpâneşte, iar el slujeşte cu bucurie, fără să i se ceară, aşa cum a învăţat de la Domnul său preaiubit. Nu aşteaptă să fie slujit nici în familie, nici în biserică sau adunare, nici în societate, ci se oferă cu drag şi bucurie.
Ce mulţumit şi fericit e totdeauna, slujind altora! Slujirea cu bucurie e dovada adevăratei iubiri. Iubirea semenilor e termometrul iubirii de Dumnezeu. Ce luminos şi frumos e sufletul ce iubeşte slujind! Ce plin de viață e cel ce împlineşte prin slujire necondiţionată şi permanentă, porunca iubirii cereşti! Iubirea aceasta arde tăcut şi slujeşte fără zgomot. Nu se laudă cu ceea ce face; nu-şi contabilizează slujirea. Se bucură dăruindu-se. Cuprinde în împărăţia inimii pe cât mai mulţi, dacă ar putea, pe toți. Învăluie pe cei cuprinşi, aprinzându-i. Ce mare bucurie trăieşte când aprinde un nou suflet!
La antipod, ce nenorocire atunci când un „credincios“ aşteaptă sau chiar cere să fie slujit! Dorinţa de a fi slujit arată în acel suflet egoism, comoditate, lene şi, mai ales lipsa cunoaşterii Domnului. Nu se poate să cunoşti pe Domnul fără a cunoaşte şi trăi iubirea Lui. Ce povară într-o familie un astfel de „credincios“! Ce problemă într-o adunare, un astfel de suflet!
În societatea de azi, tot mai mulţi oameni au ajuns profitori, egoişti, lacomi, corupţi, urmărind doar interesul personal. Ce degradare înfricoşătoare! Ce desfigurare sufletească! Bieţii oameni străini de Domnul şi de mântuirea Lui nu-şi dau seama în ce şerpărie trăiesc.
Dar să se regăsească şi între cei credincioși simptome ale unor astfel de boli? E dureros, chiar foarte dureros. E neapărat necesară vindecarea. Pocăinţa sinceră, profundă şi harul Domnului pot vindeca deplin. Să învățăm apoi să cultivăm în noi duhul de jertfă. Nimic să nu ne pară greu, nimic să nu ne pară mult. Slujirea şi jertfa sunt calitățile şi însemnele care vor străluci minunat şi frumos Dincolo. Să ne îndemnăm unii pe alții la slujirea la care am fost chemați şi la jertfa la care am fost rânduiți, căci acestea împreună au înlăuntrul lor, harul cel ales.
Preot Viorel Chircă, Cuvânt pentru suflet, anul 2017, nr. 79, pag. 16
