“Pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu plouă trei ani și șase luni, erau multe văduve în Israel și totuși Ilie nu a fost trimis la niciuna dintre ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului” (Luca 4, 26).
Dumnezeu l-a trimis pe prorocul Ilie la ai săi într-o vreme de grea apostazie a poporului Israel. Aveau un nou împărat, pe Ahab, despre care cuvântul spune că a făcut mai mult rău decât toți împărații dinaintea lui. Între altele, în Samaria, a zidit un templu zeului Baal, unde a ridicat o statuie zeiței feniciene Astarteea și, de asemenea, a ridicat un altar lui Baal. Acestea, după ce mai întâi se căsătorise cu o femeie străină, cu Izabela, fiica împăratului din Sidon. Un lucru mai urât ca acesta înaintea Domnului nici că se putea.
În această vreme, prorocul Ilie intră în scenă ca un fulger, ca o cometă luminoasă. Venea de dincolo de Iordan, din frumoasa și mănoasa zonă a Galaadului. Provenea din seminția leviților, prin descendența preotului Aron. El se înfățișează înaintea împăratului Ahab cu o îndrăzneală pe care o dă doar o puternică susținere dumnezeiască și îi spune acestuia: “Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt, că în anii ce urmează nu va fi nici rouă nici ploaie decât după cuvântul meu”. Greu cuvânt spune prorocul, grea răspundere față de popor își atrage. Atât de grea încât Dumnezeu, ca să-l protejeze, a trebuit să-l ascundă pentru a-l feri de mânia celor năpăstuiți. Duhul îl trimite undeva departe, în răsărit lângă pârâul Cherit, și poruncește corbilor să-l hrănească. Rămâne aici până când, din pricina secetei, pârâul seacă. După care Duhul îl trimite la văduva din Sidon.
Este interesant modul în care prorocul i se adresează femeii. El spune: “adu-mi te rog puțină apă într-un vas, să beau” (I Împărați 17, 10). Tema aceasta a omului însetat apare de mai multe ori în Scriptură. “Dă-mi să beau” (Genesa 24, 17) a zis Eliezer, robul lui Avraam către Rebeca la fântână, “da-mi să beau” i-a cerut Hristos samarinencei la fântâna lui Iacov. Și tot Hristos, pe cruce a zis “mi-e sete”. Ceea ce înseamnă că tema aceasta a apei, a fântânii, are o semnificație mai adâncă. Este vorba aici și de o altă sete și de o altă apă.
Femeia pleacă după apă iar când prorocul îi cere și puțină pâine, ea îi dezvăluie adânca ei stare de îngrijorare și de sărăcie. Zice “nu am decât un pumn de făină și puțin untdelemn. Voi pregăti ce am pentru mine și pentru fiul meu, vom mânca și vom muri”. Părea o tristă perspectivă pentru proroc. Însă atunci intră în desfășurare lucrarea harului lui Dumnezeu. Răspunsul prorocului este copleșitor: “Pregătește mai întâi pentru mine o mică turtă cu untdelemnul și făina aceea și adu-mi-o. Apoi fă și pentru tine și fiul tău, căci făina din oală și uleiul din ulcior nu se vor împuțina până când Domnul va da iarăși ploaie”.
Ce frumoasă asemănare între cuvintele prorocului și evanghelia cu îngrijorările vieții! Ce impresionantă întrepătrundere și completare între Vechiul și Noul Testament! Ce-i spune sfântul proroc atunci femeii, ne spune, după șapte sute de ani, Hristos nouă tuturor: “Nu vă îngrijorați de viața voastră gândindu-vă ce veți mânca, sau ce veți bea…Uitați-vă la păsările cerului… Uitați-vă cu băgare de seamă la crini…Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra”.
Pentru văduva din Sidon a face o turtă mai întâi pentru proroc, din rămășița de făină și untdelemn, însemna a căuta mai întâi împărăția lui Dumnezeu. Însemna a nu se frânge sub povara îngrijorărilor vieții, însemna a lua pildă de la crini, de la păsările cerului. Produce o caldă admirație și prețuire ascultarea ei.
Prorocul locuiește în casa văduvei, în odaia de sus, mai multă vreme. După un timp, fiul femeii se îmbolnăvește și moare. Femeia, copleșită de durere, vine la proroc punându-i o întrebare sub formă de reproș: “ai venit la mine că să-I aduci aminte lui Dumnezeu de păcatele mele, și să-mi omori astfel fiul”. Apropierea de oamenii lui Dumnezeu produce adesea o întețire a loviturilor vrăjmașe. Celor ce stau în preajma acestor oameni li se cere o curățire a cugetului deplină, li se cere un echilibru al vieții, o capacitate de sacrificiu dusă până la extrem și o asumare a oricăror consecințe.
Reproșul femeii a fost resimțit din plin de proroc și se va fi cutremurat până-n adânc în duhul său prorocul. Cam la fel cum S-a cutremurat Hristos, în Betania, când Maria i-a zis: “Doamne, dacă ai fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. S-a tulburat și S-a înfiorat în duhul Său Hristos când bunătatea Lui și mila Lui față de oameni au fost puse la îndoială chiar de către Maria. Răspunsul Domnului Hristos a venit imediat și a constat dintr-o scurtă întrebare: “unde L-ați pus?”. După care a urmat acea uluitoare rugăciune care a precedat minunea învierii lui Lazăr.
Tot cam la fel Prorocul Ilie, se roagă zicând: “Doamne, Dumnezeule, oare atât de mult să mâhnești Tu pe văduva aceasta la care am fost primit ca oaspete?”. După care, oarecum ca și Lazăr de mai târziu copilul văduvei este readus la viață. Ce mare a fost acest proroc Ilie și ce multe asemănări sunt între lucrarea lui și evanghelia lui Hristos.
Era o vreme de grea cumpănă în Israel, în timpul sfântului proroc Ilie. Pe de o parte era idolatria, pricinuită de slăbiciunea regelui Ahab în fața nevestei sale Izabela. Iar pe de altă parte era seceta cumplită care pârjolea țara. Era condiționată una de cealaltă, iar principalul vinovat era regina Izabela. Ea, prin forța ei dominatoare asupra lui Ahab și prin orientarea ei păgână la modul agresiv, a adus pe Israel în pragul nimicirii și a făcut din Ahab un rege foarte rău.
Și cât se poate de interesant că această Izabelă era din cetatea Sidon, era chiar fiica regelui Sidonului. Adică era din aceeași cetate cu văduva la care a fost trimis Ilie. Ce tainice și surprinzătoare sunt adesea căile și lucrările Domnului. Acolo unde zace răul, sau acolo de unde purcede răul, Dumnezeu trimite, ca o compensație, un om al Său, și tot acolo, și tot ca o compensație, se află un suflet singur, neștiut de oameni, dar care este în stare ca-n orice condiții, să caute mai întâi Împărăția lui Dumnezeu. Se împlinește astfel cuvântul care zice că acolo unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult. Prin șederea prorocului în camera de sus a văduvei, cota spirituală a cetății se ridică nespus mai sus decât a reușit să o coboare Izabela, ca fiică a acestei cetăți.
Erau multe văduve în Israel pe vremea prorocului Ilie și totuși Ilie nu a fost trimis la niciuna dintre ele ci la o văduvă din Sarepta Sidonului, zice Mântuitorul. Nu cred că acesta este un reproș la adresa văduvelor din Israel, ci mai degrabă o expresie a atotcuprinderii dumnezeiești, o manifestare a cunoașterii și a grijii pe care Dumnezeu o are peste tot. Acolo era mai multă nevoie de un proroc în acea vreme și acolo Dumnezeu pregătise de multă vreme un loc și un suflet unde trimisul Său să fie ocrotit. Știa Dumnezeu de văduva aceasta, așa cum știa de cei opt mii de bărbați care nu se închinaseră lui Baal.
Și totuși, contextul în care Mântuitorul amintește de văduva din Sidon, este acela că nici un proroc nu este bine primit în țara lui. Ce s-a întâmplat atunci cu Ilie, se întâmpla acum cu Mântuitorul. Și se întâmplă și azi cu oricine calcă pe aceleași urme. Numai oamenii deosebiți îi prețuiesc în mod deosebit pe cei de lângă ei peste care Duhul a pus semnul prorociei.
Dumnezeu să ne ajute să-i recunoaștem pe ai Săi, să-i prețuim, să-i ocrotim și să-i ajutăm, atât pe cei de departe, cât mai ales pe cei aproape de noi. Să-i recunoaștem din timp, din vreme, împletindu-ne viețile cu ale lor.
Ioan Beg, Revista Oastea Domnului, anul 2006, nr. 7-8, pag. 15
