Doamne Iisuse, Tu le-ai spus ucenicilor Tăi să privegheze şi să se roage ca să nu cadă în ispită, dar dacă Tu n-ai fi privegheat şi nu Te-ai fi rugat, care dintre ei s-ar mai fi putut ridica oare?
Când ucenicii Tăi erau singuri în primejdia valurilor înfuriate ale mării furtunoase, Tu Te rugai pentru ei, când spaima morţii le umpluse inimile lor şi când nu mai aveau nici o nădejde de scăpare, Tu mijloceai în locul lor în rugăciune pentru ei, când ei ar fi trebuit să se roage mai stăruitor şi mai aprins, ei nu mai aveau nici îndemnul, nici puterea, nici gândul, nici liniştea rugăciunii vii. Atunci Te rugai Tu pentru ei!
Dacă noi nu ne rugăm înainte de a veni ispita, atunci când a venit, nu mai avem tăria şi liniştea nici să ne rugăm, nici să veghem. Dar Se roagă pentru noi Preadulcele Mijlocitor.
El numai după rugăciune S-a dus la ai Săi, plin de puterea Tatălui Ceresc, să liniştească şi vânturile potrivnice şi apele înfurtunate, şi inimile lor pline de spaima morţii.
Pentru cea din urmă rugăciune Dumnezeu Îi dăruise lui Isus, ridicate pe aceleaşi înălţimi şi inimile ucenicilor Săi, pentru îndumnezeirea cărora a muncit şi S-a rugat atât de mult El. Acum ajunseseră şi ei la starea din care puteau privi iluminaţi şi lămuriţi, totul.
Ca o coloană strălucitoare, Statura lui Hristos, Se ridică în Seara rugăciunii dintre ucenicii Săi, până la Dumnezeu Tatăl, iar Braţele Sale deschise în larg, Se prelungeau îmbrățișând lumea, închipuind astfel cele două nesfârșite întinderi ale Crucii Sale: verticala dintre noi şi Dumnezeu, şi orizontala dintre noi şi noi. Iar Inima Sa era atunci Mijlocul care întâlnea Nordul cu Sudul. Şi Răsăritul cu Apusul – până atunci atât de despărţite, şi pe noi cu Dumnezeu, şi pe noi cu noi, până atunci atât de despărţiţi!
Rugăciunea Domnului Isus ne-a învăţat să ne rugăm şi noi şi să lucrăm neîncetat, ca să fim gata în ceasul când trebuie să ne înfăţişăm înaintea Lui, sau când trebuie să dăm marele examen al vieţii noastre.
Rugăciunea Lui ne-a învăţat, că prin rugăciune primim puterea de a birui pe orice vrăjmaş şi orice împotrivire şi ne-a învăţat că rugăciunea este mijlocul prin care ajungem la cunoaşterea Adevărului şi la slobozenia părtăşiei cu Tatăl.
Şi ne-a învăţat că din rugăciune vine neprihănirea ce duce prin ascultare la slavă, fiindcă singură rugăciunea ne umple ochii de strălucire şi gândul de limpezime, şi inima de pace şi viaţa de biruinţă.
Dar cine poate auzi plânsul lucrurilor mute? Şi cine oare poate înţelege marele ţipăt al durerii celor care pot vorbi omeneşte, când fratele devine criminal, şi cel căruia i-ai făcut binele, devine unealta diavolului, împotriva binefăcătorului lui?
Să cugetăm la răsplata care îl aşteaptă cândva pe fiecare om, potrivit cu slujba şi calea pe care şi-a ales-o. Şi să alegem nedespărţirea de Hristos. Căci neapărat şi repede va veni plata lui Iuda, ucenicul trădător, pentru fapta sa, tot aşa cum va veni şi răsplata pentru Ioan, ucenicul iubit şi iubitor, pentru credincioşia lui. Încă puţin şi vom vedea cu toţii. Oriunde Se adună Isus cu ucenicii Săi, este o grădină. Dar poate fi şi un vânzător. Cel puţin unul.
Cât de minunat trebuie să-şi fi petrecut ucenicii Domnului Isus în Grădina Gheţimani, în atâtea nopţi de rugăciune, de părtăşie şi de stări cereşti. Câte adevăruri le va fi descoperit Domnul Isus ucenicilor Săi acolo. Câtă putere vor fi primit ei, şi câte taine vor fi pătruns ei prin lumina Lui, şi câte clipe neuitate vor fi trăit ei cu Isus acolo.
Dar în seara vânzării, cât de dureros se încheiau toate! După ceasurile zilei petrecute în mijlocul mulţimilor de ascultători, sau de bolnavi, sau de potrivnici, retragerile în rugăciuni şi în intimitate cu ei a Domnului Isus, erau atât de dorite. Ceasurile de seară din Gheţimani cu iubiţii Lui, vor fi fost pentru Domnul şi pentru ucenicii Săi, ca o baie odihnitoare după un zăduf chinuitor. Dar pe Iuda nu l-a durut de toate acestea!
Ce cumplit de rea trebuie să fie inima vânzătorului! Ziua întreagă, ucenicii munceau să înveţe, să ajute, să slujească lui Hristos şi mulţimilor, ziua întreagă ei erau ai altora, vedeau de alţii, lăsau ei altora locul cel mai aproape de Domnul lor, dar seara El era numai al lor, ei erau numai ai Lui.
Cuvintele lui Isus erau numai pentru ei, iar ale lor erau numai pentru El. Această dulce părtăşie le despăgubea inimile pentru tot ce dăruiseră mulţimilor în ziua trecută. Şi le împrospăta puterea pentru dăruirea care li se cerea din ziua viitoare.
O, Gheţimani, ce ai fost, dar ce ai devenit! Grădina este un loc îngrădit. Este locul unde intimitatea bucuriilor poate fi cea mai dulce, dar este şi locul unde primejdia căderilor poate fi cea mai mare. Este şi locul unde eşti adăpostit de ochii mulţimilor stânjenitoare, dar şi locul unde poţi fi urmărit cel mai uşor de ochii iscoditorului vrăjmaş.
Ca în Grădina Edenului un şarpe, era şi în Gheţimani un Iudă. Este şi locul unde poţi să-ţi dezlegi inima. Dar şi locul unde poate să ţi se lege mâinile.
Oricât de multe ar fi necazurile la care ne expunem din pricina iubirii, în locurile noastre de rugăciune şi de petrecere, noi nu vom renunţa şi nu trebuie să renunţăm niciodată la bucuria adunărilor de-o parte cu Isus şi cu fraţii. Oricâte necazuri vom avea de întâmpinat din partea împotrivitorului, oricât de multe piedici vor fi puse în calea noastră spre a ne opri să mergem în grădina Preaiubitului nostru Mântuitor, noi nu vom renunţa şi nu trebuie să renunţăm niciodată la petrecerile noastre tainice din grădina adunărilor scumpe cu Isus şi cu inimile iubite ale dragilor noştri. Oricât de puţini vom putea fi acolo în adunările scumpe şi oricât de puţin vom putea sta acolo, noi vom merge mereu la adunarea noastră cu Isus şi cu scumpii noştri, pentru că aceasta este şi pentru noi acum, tot ceea ce fusese şi pentru ucenici atunci.
Traian Dorz, Mărturisirea Strălucită
