În ianuarie 1971, am intrat din nou în spital. Boala mea de inimă se agravase atât de mult, încât a trebuit să mă internez, cu crize din ce în ce mai dese şi mai grele. Mă şi pregătisem pentru plecarea mea la Domnul. Inima mea mărită şi tensiunea scăzută până la limită mă înştiinţau întruna că trebuie să fiu gata în orice clipă. Am stat în situaţia asta acolo trei săptămâni. Îmi aşteptam moartea, din nou, ca pe o izbăvire. Dar din nou voia Domnului a fost alta.

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 497

Se apropia nu ştiu ce eveniment politic şi mulţi puneau speranţe într-un decret de graţiere care – spuneau ei – trebuie să vina neapărat. Aici în cea mai mare parte a timpului nu se discută şi nu se speră decât asta. Dar unii, dimpotrivă, nu credeau şi nu sperau nimic.

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 161

Era, prin ianuarie 1942, o iarnă grea, cu ger mare.

Dar abia a plecat şi, la două zile, am şi primit vestea că a fost arestat şi ţinut închis la un post de jandarmi, chiar la Sâmbăteni, lângă Arad, unde abia coborâse din tren.

Plecase pentru un rând de adunări cu fraţii de prin părţile Aradului şi Timişoarei şi voia să înceapă de acolo.

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag 448

De la sărbătoarea Bobotezei de atunci, eu păstrez o amintire sfâșietoare, care mi-a zdrobit inima. Și care, ori de câte ori îmi vine în minte și azi, îmi sângeră sufletul ca un păcat mare pe care nu mi-l mai pot ierta. Trebuie să mi-o mărturisesc aici. Iată ce s-a întâmplat.

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 345