De la sărbătoarea Bobotezei de atunci, eu păstrez o amintire sfâșietoare, care mi-a zdrobit inima. Și care, ori de câte ori îmi vine în minte și azi, îmi sângeră sufletul ca un păcat mare pe care nu mi-l mai pot ierta. Trebuie să mi-o mărturisesc aici. Iată ce s-a întâmplat.
Era după-masa. Din casă, toți ceilalți plecaseră la adunarea care se ținea undeva spre gară. Rămăseseră numai Părintele Iosif, care nu putea pleca nicăieri, și cu părintele Vladimir care, trebuind să plece peste o zi, două, dorea să folosească timpul acesta, stând cât mai mult singuri împreună. În casă, nu mai era nimeni, astfel că aveau liniște deplină.
Eu plecasem, înaintea celorlalți, la farmacie, după niște medicamente pentru părintele… Sora Lița, care plecase ultima, încuiase ușa de la intrare și luase cheia cu ea, știind că nu mai era cine să vină până când se va întoarce ea. Astfel, când m-am întors eu, intrarea era încuiată și cheia dusă.
Afară, în dreapta intrării, la înălțimea de un metru de la scări, era fereastra redacției, sub care, înăuntru, era o altă canapea. Lângă canapea era așezat aparatul de radio al cărui cablu se întindea pe jos până la priza din cealaltă parte a camerei.
Când, de afară, m-am uitat eu pe fereastră, Părintele Iosif era culcat, ca de obicei, pe canapeaua cealaltă. Văzându-mă și știind că ușa era încuiată, el n-a lăsat să-mi deschidă părintele Vladimir, ci s-a sculat el, îndată, să vină să-mi deschidă, ca să intru pe fereastră – după cum îmi mai deschisese și alte dăți când se mai întâmplase așa. Când s-a întors înapoi, nu știu cum s-a împiedicat de cablul întins pe jos. Înspăimântat l-am văzut căzut deodată, întins cu fața în jos în mijlocul camerei.
Am sărit amândoi, eu și părintele Vladimir. L-am ridicat pe brațele noastre și l-am așezat pe canapeaua lui…
Dar căderea îi zdruncinase toată făptura suferindă, tăiată și cârpită și nu-mi pot închipui cât trebuie să-l fi străpuns și usturat toate aceste dureri, zdruncinate dintr-o dată.
– Vai, părintele meu, iartă-mă! – strigai eu, izbucnind într-un plâns de moarte. Și căzând în genunchi lângă el, îi luai amândouă mâinile să i le acopăr cu sărutările gurii mele și cu lacrimile ochilor mei. Aș fi vrut în clipa aceea să mor de o sută de ori, numai să-i pot ușura ceva din durerile lui suferite din vina mea. Mă simțeam vinovat ca de cel mai mare păcat de moarte și durerea mea n-avea margini.
Părintele stătea cu fața-n sus, reținându-și orice geamăt. Văzându-ne atât de zdrobiți pe amândoi, parcă uitase durerea sa și nu mai știa cum să ne liniștească, cu vorbe mângâietoarea și calde:
– Liniștește-te, dragă Dorz, tu nu ești vinovat deloc. Vinovată este neglijența mea…
Eu, care mă temusem ca nu cumva să i se fi rupt vreo operație și să se întâmple nenorocirea chiar atunci, văzând că am scăpat ca printr-o minune de ceea ce se putea întâmpla, am răsuflat mai ușurat. M-am ridicat, liniștindu-mă și mulțumind lui Dumnezeu… La fel și părintele Vladimir.
Dar până astăzi și până la moartea mea mă voi gândi cum ne-a salvat Domnul. Ce liniște aș mai fi putut avea eu toată viața mea, dacă s-ar fi întâmplat atunci ceea ce putea foarte ușor să se întâmple, având în vedere starea în care era el! Chiar dacă aș fi avut o dezvinovățire în fața tuturora, n-aș fi avut niciodată în fața mea însumi!…

Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. II, pag. 345