Se apropia nu ştiu ce eveniment politic şi mulţi puneau speranţe într-un decret de graţiere care – spuneau ei – trebuie să vina neapărat. Aici în cea mai mare parte a timpului nu se discută şi nu se speră decât asta. Dar unii, dimpotrivă, nu credeau şi nu sperau nimic.
Eu aveam o neclintită încredere în Domnul meu Iisus şi în promisiunile Lui – cu înainte de 11 ianuarie. Eram sigur că, ori vine un decret, ori nu vine, înainte de această dată eu voi fi acasă. Spuneam celor de lângă mine că făgăduinţele Domnului nu m-au înşelat pe mine niciodată – şi nu mă vor înşela nici acum.
În cameră ni se aduceau ziare, iar de la bibliotecă puteam lua cărţi de citit. Puteam şi cumpăra cărţi, cei care aveau bani la grefă, fiindcă lunar se organiza în club câte o expoziţie de cărţi cu vânzare. Când îmi dăduseră bani în primele două luni, îmi cumpărasem şi eu vreo câteva cărţi pe care se punea pe loc o ştampilă cu inscripţia „Proprietate personală” şi pe care, la eliberare, puteai să le iei acasă ori, la vorbitor, să le dai familiei.
Din ziarele sosite la sfârşitul lui decembrie am aflat că într-adevăr s-a dat un decret de graţiere pentru nişte infracţiuni între care intra şi a noastră. Slăvit să fie Domnul, iată că şi de data aceasta anii au fost în Mâinile Lui, nu în mâinile vrăjmaşilor noştri. Şi eliberarea noastră nu se va întâmpla cum au voit ei şi nici când plănuiseră cei ce urzeau moartea.
La difuzorul camerei unde se auzea tot ce se comunica din partea administraţiei pentru deţinuţi – şi se auzea probabil şi ce se discuta în cameră printre noi – s-a anunţat oficial despre prevederile decretului. Eram sfătuiţi să fim cu răbdare, că grefa lucrează şi întocmeşte fişele de eliberare. Toată operaţia trebuie să se termine în opt zile şi până atunci vor fi eliberaţi toţi cei ce beneficiază de prevederile decretului.
Eu ştiam că voi fi printre cei din urmă care vor fi scoşi. Dar am răbdare şi slăvesc pe Dumnezeu pentru grija Lui cea minunată şi pentru făgăduinţa Lui din 23 noiembrie, care, iată cum se împlineşte întocmai.
Într-adevăr aşa a fost când, în sfârşit, în ziua cea din urmă şi printre cei din urmă s-a rupt şi laţul meu. M-au strigat pe nume şi m-au scos la grefă. Am rămas surprins când mi-au dat 1500 de lei pe care îi aveam sosiţi şi depuşi acolo de familie şi de fraţi, pentru cumpărăturile legate de hrană.
– Vedeţi, am zis, când duceam foame şi lipsă în cameră şi aş fi putut cumpăra ceva de mâncare din aceşti bani, mi s-a spus că nu mai am nici un leu la grefă. De ce s-a putut proceda totuşi aşa faţă de mine?
– Eu nu ştiu. Raportează la şefu’…
Este Cine să raporteze, am gândit eu şi este Cine să judece.
M-am dus spre cel care ne elibera fişele, fiindcă mă strigase, era rândul meu. Era grefierul cel de la raportul din noiembrie.
– Ai avut mare noroc, îmi zise el, privindu-mă întunecat şi arătându-mi unde să semnez. Vezi să nu mai faci alte prostii ca să vii din nou aici. Că atunci nu mai scapi, fii sigur.
Nu i-am răspuns nimic.
Ce bine totuşi că n-am cheltuit banii. Iată că acum am pe ce să-mi cumpăr bilete de tren şi am să dau şi unora care erau cu mine şi n-aveau nici un ban de drum…
Când am ieşit pe poartă, mă aşteptau mulţi fraţi. Aflaseră din comunicatele de la radio, dar mai ales de la emisiunile din străinătate care anunţaseră de câteva zile eliberarea noastră, mulţumind Domnului şi preamărind Numele Lui.
Într-adevăr, cât de mare şi de puternic este Domnul peste tot pământul şi cu câtă credincioşie se împlinesc făgăduinţele Lui! Binecuvântat să fie Domnul Care nu ne-a dat în mâinile lor, ci ne-a ţinut tot timpul numai în Mâinile Lui! Când vremea eliberării noastre a sosit, atunci a sosit şi eliberarea aceasta. Laţul lor s-a rupt. L-a rupt Dumnezeul nostru, iar noi am scăpat. Câtă dreptate am avut încrezându-mă în Domnul şi nădăjduind în izbăvirea Lui!
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. IV, pag. 161
