Suferinţele şi necazurile din această lume sunt şi ele o cruce pe care Domnul Dumnezeu o pune pe umerii noştri, spre sănătatea şi mântuirea noastră cea sufletească. Crucea suferinţelor ne aduce aminte de Domnul şi ne cheamă să ne întoarcem la El.
Preot Iosif Trifa, «Lumina Satelor» nr. 12, anul 1928, pag. 1
Slujirea lui Dumnezeu nu-i o haină de paradă sau o ținută de ocazie, – ci este uniforma noastră permanentă, oriunde am fi. – Traian Dorz
Într-o dimineaţă din primăvara anului 1935, ducându-i la spital cel mai nou număr din foile Mitropoliei, prin care cei ce se hrăniseră şi crescuseră cu pâinea lui îl loveau acum cu toată cruzimea urii (cum pot să lovească numai cei cărora le-ai făcut bine!), eram foarte amărât… Am intrat la dânsul cu ochii plini de lacrimi şi cu sufletul greu apăsat.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. I, pag. 277
Biserica fără Oastea Domnului ajunge un pustiu. Oastea Domnului fără Biserică ajunge o vraiște. – Traian Dorz
Aşa zice Domnul: „Ochii Mei privesc asupra pământului vostru de la începutul anului până la sfârşitul anului. De veţi asculta toate poruncile pe care le poruncesc Eu vouă, de veţi iubi pe Domnul Dumnezeul vostru şi veţi sluji Lui din toată inima şi din tot sufletul vostru, Eu voi da pământului vostru ploaie timpurie şi ploaie târzie şi veţi strânge grâul şi vinul vostru şi voi da iarbă în ţarinile voastre pentru vite»… «dar, de vă veţi abate, cu mânie Se va aprinde Domnul asupra voastră şi va închide cerul, ca să nu fie ploaie şi pământul să nu-şi dea rodul său” (Deuteronom 11, 12-17).
Preot Iosif Trifa, Citiri şi tâlcuiri din Biblie
La începutul lunii martie 1972 m-am pomenit cu o chemare la Protopopiatul Beiuş, să fiu pentru ziua de 14 martie acolo. Episcopul de la Oradea avea să‑mi comunice o veste. Era un episcop nou, despre care auzisem multe lucruri bune.
M-am bucurat de această ocazie.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 523
Totul începu deci, de data asta, în martie 1959.
Mă mutasem de curând la Călanul Mic, lângă Hunedoara, și eram angajat de o lună la un depozit de materiale, unde lucram douăzeci și patru de ore, iar altele douăzeci și patru eram liber.
Omul de la care cumpărasem casa îmi cerea neapărat zece mii de lei, cât promisesem că am să-i dau la 10 martie, după cum și mie îmi promisese omul la care îmi vândusem casa de la Sânicoară că o să-mi dea această sumă la 10 ianuarie.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 319
Acum duminică avem la rând evanghelia cu vindecarea unul slăbănog (Marcu 2, 1-12). În legătură cu această evanghelie, Biserica noastră a rânduit un lucru foarte cuminte. Această duminică – a II-a din post – să fie o duminică a bolnavilor, în care şi mai mult să ne aducem aminte de cei bolnavi şi necăjiţi.
Preot Iosif Trifa, «Isus Biruitorul» nr. 11, anul 1936, pag. 1
Nu pentru păcate vor fi judecaţi oamenii, ci pentru că n-au primit pe Cel ce a venit să-i scape de păcate. – Pr. Iosif Trifa
Prin 10 martie, tovarășul meu a fost scos pe neașteptate din celulă și n-a mai fost adus înapoi. I se dăduse drumul. Am rămas din nou singur. Dar acum nu mai era chiar așa de frig. Foamea însă mă chinuia și mai cumplit. Acasă începuse munca la câmp, ai mei se vede că nu puteau veni în fiecare zi să-mi aducă de mâncare. Pe lângă asta, aici eram acum vreo cinci, dintre care trei erau de departe, n-avea cine să le aducă de mâncare. Din ce ne aducea la doi, trebuia să mănânce cinci și câinele.
O dată n-au avut să ne dea nimic două zile la rând.
A treia zi au făcut un fel de mămăligă opărită într-o găleată și ne-au pus cu o lopățică câte o porție de asta în palme.
Am mâncat-o direct cu gura, cum mâncasem fasolea în urmă cu doi ani la Oradea.
În ziua următoare n-a mai fost nici asta. Când a venit Florea, servitorul, să măture, l-am întrebat:
– Astăzi nu ne dă nimic de mâncare?
Nu mai are ce. De acasă nu v-a venit nimeni, iar mălai nu mai este.
– Fă ceva, bace Flore, că murim de foame!
– Nu pot nimic până deseară. Atunci, dacă pot, am să vă aduc ceva.
Aproape de aici era Școala Normală de fete. Acolo rămânea de fiecare dată de la masa elevelor, în farfurii și pe mese, tot felul de resturi de mâncare. Acestea se strângeau și erau aruncate în hârdaie. Acolo erau bucăți mari de pâine, coji, oase, tăieței, cartofi, marmeladă, rămășițe de fructe…
O, dacă le-am avea noi astea acum!
Cu o găleată plină de resturi de astea veni, seara, grăbit și pe furiș, bace Flore la noi. Și, intrând pe rând la toți, ne spuse:
– Luați cu pumnii! Repede, să nu dea șeful peste noi, că mă bagă și pe mine aici cu voi.
Slavă Ție, Doamne Iisuse, am șoptit plângând… Cât de bun ești Tu și cum îngrijești ca, aici unde nu pot veni prietenii, să ne hrănească tocmai vrăjmașii noștri. Și cum știi Tu să ne faci binele chiar prin cei care au porunca să ne facă răul…
– Dumnezeu să-ți răsplătească, bace Flore, căci găleata asta de lături valorează acum mai mult decât o găleată de aur.
Asta a fost a doua minune cu mâncarea noastră primită ca din cer.
Aceste minuni nu s-au mai repetat. Foamea era cumplită, iar, o dată cu lipsa de mâncare, frigul era și el la fel. Slăbisem în așa măsură, încât în aprilie eram de nerecunoscut. Dinții mi se clătinau în gură, iar ochii îmi erau atât de slăbiți, încât cu greu mai puteam deosebi lucrurile.
Simțeam toată ziua și toată noaptea durerile ascuțite ale foamei.
Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. III, pag. 116