Iată inima omului care s-a cufundat cu totul în ticăloşie… Iată inima omului care a ieşit odată din păcate şi pe urmă mai adânc s-a cufundat în ele… Iată inima omului care a crezut că poate sluji deodată şi lui Dumnezeu şi Mamonei, şi pe urmă a ajuns sluga şi robul diavolului.
Doamne, Tu-i promiți credinții
și mai mult decât ști-cere,
răsplătiri și biruințe
pân-la-ntâia Înviere.
Doamne, Tu-i promiți nădejdii
și mai mult decât ști-spune,
năzuința și primirea
celei mai de preț cunune.
În multe locuri vorbeşte Dumnezeu prin Sfânta Scriptură despre fericirea ce-i aşteaptă în cealaltă lume pe cei care trăiesc aici pe pământ o viaţă după Evanghelie. Aş putea înşira o mulţime de astfel de locuri din Sfânta Scriptură Aş putea să descriu în culori vii frumuseţile şi fericirile vieţii veşnice. Îmi dau însă seama că pentru mulțimea necredincioşilor acest lucru n-ajută la nimic.
Iată sfârşitul lui Ion, omul cel duhovnicesc, despre care am scris până aici. După ce a trăit o viaţă întreagă luptând şi biruind, într-o bună primăvară începe a se simţi mai greoi ca altădată. Mai greoi, însă nu la suflet, ci la umblare. Simte că i se apropie sfârşitul călătoriei.
O, dulce frumuseţe, cuprinde-ne mereu
în razele iubirii ce vin din Dumnezeu,
cu-adânc liniştitoare întrezăriri de har
ne presăraţi lumină pe tot ce-a fost amar.
O, dulce dor de Raiul avut cândva întâi,
ne ia întregi în tine şi-ntreg în noi rămâi,
despovăraţi de-a lumii acestea câte pier,
să nu ne mai întoarcem privirea dinspre cer.
Nu există un glas, un cuvânt, o expresie a noastră pe care Dumnezeu să nu o audă. Pentru El chiar şi gândul nostru capătă răsunet… Cel Care a zidit urechea, s-ar putea să nu audă?… (Psalmul 94, 9). Cum aude El glasul nostru când strigăm către El şi ne arată că ni-l aude prin răspunsul pe care ni-l dă îndată, de atâtea ori, tot aşa aude Dumnezeu şi când strigăm către alţii.
Iisuse, ştiu că-n viaţa asta
odată va veni o zi
din care lungile suspinuri
şi zbuciumări se vor sfârşi.
C-atunci solia uşurării
va duce izbăvitul lut
în calda ţărnii-mbrăţişare
din care-odată s-a născut.
În chipul de alături se vede omul cel duhovnicesc cu care ne-am ocupat până aici. E Ion, omul cel duhovnicesc, ajuns la adânci bătrâneţi. A trăit o viaţă întreagă luptând şi biruind. A alergat neîncetat spre darul de biruitor (cf. Filipeni 3,12) şi acum îl aşteaptă cununa vieţii.
Am scris până aici despre Ion, omul cel duhovnicesc, care a mers până la sfârşit pe calea mântuirii sufleteşti. Însă nu toţi cei care se trezesc din somnul păcatelor şi apucă pe calea mântuirii urmează până la sfârşit această cale.
Cu mine-ai fost, Iisuse, pe orișiunde-am mers,
în orice loc, cu Tine, eu am ajuns acasă,
din fiecare rană mi-ai izvorât un vers,
din fiece cădere, o lacrimă frumoasă.
Cu Tine-am fost, Iisuse, oriunde m-ai trimis,
voios cântând când haru-Ți ușor trecea prin mine.
Cu Tine-am plâns alături, oriunde-am fost închis
și nu m-am dus cu nimeni când n-am putut cu Tine.
