Iar stânca era Hristos. (I Corinteni 10, 4)
Israelitenii au avut necaz mare în pustie nu numai cu foamea, ci şi cu setea. Iar acest necaz l-a rezolvat tot Dumnezeu, în semnul şi arătarea că El este pâinea şi apa copiilor Lui. Să ascultăm ce spune Biblia:
În vremea aceea, învăţa Iisus într-una din sinagogi, sâmbăta. Şi, iată, era o femeie care, de optsprezece ani, avea duhul neputinţei şi era gârbovă şi nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o pe dânsa, a chemat-o şi a zis ei: „Femeie, te-ai slobozit de boala ta!” Şi şi-a pus pe dânsa mâinile şi îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. lar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că o vindecase Iisus sâmbăta, răspunzând, zicea norodului: „Şase zile sunt întru care se cade a lucra; deci întru acestea venind vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei”.
Dumnezeu este dragoste şi El doreşte să nu ne îndoim nicio clipă de acest adevăr. El este dragoste pentru toți oamenii, nu doar pentru cei care Îl urmează, ci şi pentru cei care încă rătăcesc în întuneric sufletesc, în păcat şi în răzvrătire faţă de voia Lui. După cum un tată sau o mamă îşi iubesc copiii, și pe cei ascultători, şi pe cei neascultători, după cum se bucură de cei cuminţi, mulţumindu-I lui Dumnezeu şi după cum se roagă, plâng şi suspină pentru cei răzvrătiţi, aşa “Însuşi Duhul lui Dumnezeu mijloceşte cu suspine negrăite” pentru noi.
Moise dăduse poporului poruncă: În ziua a şasea, să-şi strângă mană pe două zile, pentru că „ziua a şaptea este zi de odihnă şi de închinare Domnului“ (Ieşirea 16, 23). Dar păcatul lăcomiei i-a scos pe unii să strângă mană şi în ziua Domnului. N-au aflat însă nimic. „Şi au ieşit unii să strângă mană şi în ziua a şaptea şi n-au găsit“.
Evenimentele sunt verigile din care se compune lanţul istoriei noastre, sunt firele din care se ţese pânza ei, sunt adevărurile din care se încheagă explicaţia şi se desfăşoară lupta ei. Nici o verigă singură nu-i un lanţ. Nici un fir singur nu-i o pânză. Nici un adevăr singur nu-i o explicaţie. Aşa şi istoria noastră. Trebuie luate toate la un loc, cu noi toţi.
În vremea aceea, un om oarecare s-a apropiat către Iisus, ispitindu-L pe El şi grăind: „Învăţătorule bune, ce voi face să moştenesc viaţa veşnică?” Iar Iisus i-a zis lui: „Poruncile ştii: Să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Iar el a zis: „Acestea toate le-am păzit din tinereţile mele”.
„Fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră“ este o poruncă şi nu numai un sfat, pentru toţi credincioşii lui Dumnezeu. Dar mai ales pentru împreună-lucrătorii Lui (I Petru 1, 15). Căci mai ales ei trebuie să trăiască înaintea Lui în sfinţenie şi în neprihănire toate zilele vieţii lor (Luca 1, 75). Îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după Chipul lui Dumnezeu, de o sfinţenie şi o neprihănire pe care o dă adevărul (Efeseni 4, 24). Şi, după cum Hristos S-a sfinţit El Însuşi pentru ucenicii Săi (Ioan 17, 19), tot aşa şi ei trebuie să se sfinţească pentru ucenicii lor. Fiindcă numai aşa aceştia vor putea fi sfinţiţi în adevăr.
Conştiinţa răspunderii este partea lucrătoare a cugetului curat. Partea odihnitoare şi răsplătitoare a acestuia este pacea fericită. Între aceste două părţi binecuvântate trăieşte cugetul curat. Cugetul în care se păstrează luminoasă taina credinţei. Fiecare din aceste două părţi o ajută pe cealaltă, ca şi cele două aripi ale vulturului, cu care acesta străbate înălţimile minunate şi care se ajută între ele.
Zis-a Domnul pilda aceasta: „Unui om bogat i-a rodit ţarina. Şi cugeta întru sine, zicând: «Ce voi face, că nu am unde aduna roadele mele?» Şi a zis: «Aceasta voi face: strica-voi jitniţele (hambarele) mele şi mai mari le voi face şi voi strânge acolo toate roadele şi toate bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi, strânse pentru mulţi ani! Odihneşte, mănâncă, bea şi te veseleşte». Dumnezeu i-a zis lui: «Nebune, în această noapte sufletul tău ţi se va cere de la tine înapoi, dar cele ce ai gătit ale cui vor fi? Aşa este acela ce strânge comori pentru el, iar nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte”. (Luca 12, 16-21)
Până când nu te-ai născut într-o familie, cum să fii moştenitorul acestei familii? Până n-ai intrat într-o casă, cum să lucrezi în ea? Până n-ai îmbrăcat uniforma, cum să spui că eşti ostaş? Naşterea din nou este actul prin care reintri în familia lui Hristos. Uşa prin care reintri în Casa lui Dumnezeu. Mijlocul prin care primeşti dreptul de a lucra în via Sa.