Omul trimis de Dumnezeu – Traian Dorz

Am văzut la  Părintele Iosif o  răbdare de sfânt şi o suferintă de martir, dar şi o încredere de erou.
Eu n-am nevoie să caut aceste semne ale lui Hristos numai în vieţile sfinţilor din vechime, căci le-am văzut aievea, atât de viu, în viaţa acestui mare om a lui Dumnzeu.
Acum când îl vedeam aievea atât de slăbuţ şi bolnav cum era, nu-mi venea să-mi cred ochilor: cum oare a putut şi cum oare poate acest om atât de puţintel la trup să facă  o lucrare aşa de mare!…
Acest lucru de uimire l-am înteles numai mai târziu, când eu însumi îl ajutam să suie cele optzeci de trepte până la patul lui din cămăruţa de la etajul de sus al casei din str. Turnului, 33 unde suferea, mai aproape de cer decât de pământ…
Sau când îl duceam aproape pe sus, cele optsprezece scări, în ultimile lui zile până la patul – pe care şi-a sfârşit suferinţa – din casa de pe Aleea Filozofilor, 18…

Uscat de dureri şi de muncă, trupuşorul lui ajunsese  uşor ca al unui copil; aproape că nici nu avea greutate…Dar semnele lui Hristos, de pe trupul lui şi roadele Duhului Sfânt, în viaţa sa, nu s-ar fi putut vedea nicicând mai strălucite şi mai convingătoare ca în astfel de stări.
Eu, care l-am văzut cu ochii mei şi l-am pipăit cu mâinile mele, voi mărturisi cu toată puterea mea şi cu toată conştiinţa mea, până la mormântul meu şi până în faţa lui Hristos, că omul acesta a fost un sfânt a lui Dumnezeu, un martir al Evangheliei lui Hristos, un mare preot al Bisericii vii şi un mare binefăcător al omenirii…
Dar a fost vândut şi răstignit întocmai ca Mântuitorul si Domnul său.

…ce trăsături unic de frumoase avea sufletul lui! Şi cât de puternic trăia acest om Sfântul Cuvânt pe care-l mărturisea  cu putere altora!

Dragostea, cea dintâi dintre roadele Duhului, de la Gal. 5; 22, era trăsătura cea mai puternică a sufletului său. N-a fost nimeni, dar chiar nimeni, care  apropiindu-se de el, să nu fi simţit deîndată şuvoiul puternic şi dulce a unei iubiri întelegătoare, sincere, prietenoase şi apropiate.  Pe toate zecile de mii, sutele de mii de suflete, aduse de el la Hristos, singură dragostea a fost în stare să  le strângă  şi să le  îngenuncheze la picioarele Crucii. Singură puterea dragostei Duhului  Sfânt din el.
Cine a încercat sincer, vreodată să aducă la Hristos  măcar un singur suflet, ştie ce grea este această  lucrare. Dar cine a adus sute de mii de suflete?
Desigur că lucrarea naşterii din nou a cuiva este o lucrare pe care o fac Cuvântul şi Duhul lui Hristos, dar  Domnul Iisus totdeauna se foloseste  de un om al Său în această lucrare a Sa.
Şi cu cât unealta este mai sfântă cu atâta lucrarea va fi şi ea mai sfântă. Astfel de lucrări pe plan mic, individual, s-au mai făcut şi se  fac. Dar o lucrare de această mărime pe o durată atât de lungă şi într-un număr atât de mare de suflete, este ceva ce nu se petrece la fiecare sută de ani. În Biserica noastră o astfel de mişcare duhovnicească, nu ştim să se mai fi petrecut, din zilele Sf. Ioan Gura de Aur, până acum.
Copilul cuiva mosteneşte totdeauna trăsăturile principale ale părintelui său… Lucrarea Oastei Domnului, dacă are o trăsătură principală, dacă are ceva specific al ei, aceasta este tocmai dragostea – dragostea faţă de Domnul şi dragostea faţă de fraţi.  Singura putere ce ne-a atras pe noi la Domnul, a fost dragostea, trăsătura vieţii părintelui nostru duhovnicesc. Singura legatură ce ne-a ţinut pe noi uniţi într-o inimă şi-un gând, pe această cale prigonită şi lovită, este numai dragostea pe care am învațat-o de la el.
Singura noastră bucurie pe pământ vine numai din părtăşia dragostei cu Domnul şi cu fraţii, după spusele lui.
Singura noastră comoară, la care ţinem cel mai mult, pentru care ostenim, pentru care luptăm, alergăm, răbdăm şi renunţăm la tot, este numai dragostea pe care n-am găsit-o nicăieri ca aici.
Şi tot dragostea a fost singura noastră răsplată după care alergam. Dragostea  de Hristos, Preadulcele nostru Mântuitor şi dragostea de  fraţii noştri, lângă care ne-am trezit, lângă care am crescut, cu care am mărturisit şi ne-am rugat împreuna, am suferit şi ne-am bucurat, am cântat şi am  plâns fericiţi.
Noi n-am cunoscut alte statute decât dragostea cea vie şi fierbinte din Hristos.
Noi n-am avut alte subvenţii şi ajutoare, n-am avut alte avuţii şi fonduri, n-am avut alt aur şi altă apărare, decât dragostea.
Ea ne-a ţinut împreună. Ea ne-a îmbogăţit, ea ne-a susţinut munca, ea ne-a înzestrat mijloacele, ea ne-a apărat existenta. Ea ne-a legat rănile, ea ne-a şters lacrimile, ea ne-a vindecat neîntelegerile, ea ne-a răsplătit  jertfele, ea ne-a înviat morţii, ea ne-a adus slava… Ea, numai ea, dragostea…
Şi de unde am fi moştenit dragostea, noi toţi copiii Oastei, dacă Hristos nu ne-ar fi trecut-o nouă, tuturor, prin părintele nostru sufletesc, în inima căruia era toată mai întâi , aşa cum pâinile care au săturat mulţimile în pustie erau înmulţite în clipa trecerii lor din mâinile lui Hristos, prin mâinile ucenicilor, spre mâinile care le cereau…

Bucuria era a doua însuşire sfântă a acestui om sfânt. Bucuria de a primi  pe oricine, de a îmbrăţişa pe orice frate, de a-şi dărui totul spre a-i vedea pe toţi mulţumiţi, am văzut-o şi am simţit-o neîncetat în toate stările lui.
În cele mai grele momente ale încercărilor lui, eu nu l-am văzut nici o singură dată  întunecat sau trist. Totdeauna i-am văzut faţa luminoasă şi cuvântul bucuros…
Când noi, cei din jurul lui umblam trişti şi îndureraţi văzând nedreptăţile  ce i se făceau, ocările ce i se aruncau, ameninţările ce curgeau asupra lui şi asupra frăţietăţii noastre, în Domnul, el avea neschimbate faţa lui bucuroasă  şi cuvântul lui curajos.

Pacea lui Dumnezeu a fost temeiul şi aurul lui  lăuntric şi dorinţa lui  pentru cei din afară.
Pentru că pacea lui Dumnezeu îi stăpânea inima, el putea fi bucuros în orice stare şi iubitor cu orice om. Marea lui liniştire lăuntrică venea din ascultarea totală de Voia lui Dumnezeu şi din curăţia de conştiinţă cu care  îşi implinea slujba încredintată lui de Domnul Hristos.
De la împlinirea acestei sluje nu-l putea abate şi nu-l putea opri nimic. Nici boala, nici sărăcia, nici ameninţarea, nici singurătatea, nici împotrivirile, nici izbânzile, nici înfrângerile, nimic şi nimeni.
Pentru pacea lui cu Dumnezeu a cautat todeauna pacea cu toţi oamenii. Pacea, chiar şi cu  vrăjmaşii săi. Pacea, chiar si  cu preţul pagubei sale. Pacea, cu oricare preţ. În afară de preţul adevărului.
În afară de prețul Lucrarii Domnului şi al dragostei fraţilor. În afară de prețul constiinţei  şi al misiunii sale.
Numai cu păcatul şi făţărnicia  nu s-a împăcat niciodată.
Cu acestea două s-a războit cu toată puterea vieţii lui, cu toate armele pe care le-a avut  și cu toate rănile pe care le-a primit în lupta cu ele.
A căzut luptând, dar armele nu le-a depus.
Puterile păcatului l-au călcat, dar nu l-au zdrobit. L-au lovit cu toată cruzimea, dar nu l-au învins. Ele n-au putut  să-l ucidă.
El, glasul lui Dumnezeu pentru noi, n-a murit.
El doar a trecut  în veşnicie, acolo de unde glasul lui nu mai poate fi înăbuşit. A trecut ca un biruitor, rămânând în sufletele noastre, în istoria Bisericii vii şi în Cartea Vieţii, cu nimbul unui nemuritor, al unui erou al lui Hristos, dintre  eroii cei din rândul dintâi…

Îndelunga răbdare pe care o avea m-a impresionat totdeauna  şi m-a uimit.
Am fost martor la privelişti pe care nu le pot descrie aici.
Mai ales în ultimile luni din viaţă, cu rănile tăieturilor adânci, ale celor două operații din urmă, deschise…
Cu trupuşorul sângerând, înfăşurat cu un braţ de vată… când îl purtam pe mâini, nu ştiam de unde să-l prindem să nu-l doară. Dar niciodată nu s-a văicărit… Niciodată nu l-am auzit plângându-se. Niciodată nu şi-a pierdut răbdarea. Îl coboram când Tit, când eu, cele optsprezece scări, de la patul lui de la  mansarda casei din Aleea Filozofilor, până în camera de redacţie, unde  era o dormeză pe care îl aşezam…
De acolo, culcat, ne dicta după notiţele  lui adeseori, iar noi scriam… Stăteam la masă în faţa lui şi scriam… până când îl vedeam zvârcolindu-se de dureri… Atunci lăsam condeiul şi ne ridicam vrând să-l ajutăm cumva… El se uita cu milă la noi…
Ah. Ochii aceea neuitaţi! Privindu-l, eu întelegeam atunci că se gândește nu la suferințele lui ci la cele pe care vedea bine că ni le produce nouă fără să vrea…
Vroiam să-l ajutăm cumva, dar el ne făcea semn: Nu!… Nu aveam cum să-l ajutăm
…Dumnezeule, ce mare deosebire între cei ce predică despre răbdarea creştină şi  acest martir care o trăieste atât de cutremurător; între cei ce se numesc singuri că sunt şi cel pe care îl simţim cu toţii că este slujitorul trimis al lui Hristos, robul şi apostolul Lui…
Până la urmă Dumnezeu şi Timpul tot vor face marea alegere şi vor arăta marele adevăr… Atunci se va vedea ce nimb ceresc era în jurul acestui sfânt.
….Aşa era el!

Traian Dorz, Istoria  unei jertfe