În lumea noastră de azi se petrec o mulțime de lucruri care ne arată limpede ce rea e viața omului fără călăuza credinței. Apar lucrări de seamă, care pot deschide ochii omului să vadă bine și sănătos și să nu se amăgească cu luciri înșelătoare. Totuși omul trece pe lângă acestea fără a le vedea și-și duce viața sa înainte, cum s-a îndulcit s-o ducă, cum crede el că e bine. Dacă îi vorbești tu de astfel de lucruri, nu te ascultă bucuros. Dacă vrei să-i dai ceva de folos să citească, nu se prinde. Parcă ar fi fermecat, ochii lui stau ațintiți aiurea și dorurile lui plutesc departe de ce-i spui tu.
Care să fie pricina? Este că lumea noastră trăiește în nepăsare religioasă și când îi vorbești despre astfel de lucruri i se urăște. Nefiind ridicată la înalta cioplire a marilor gustări sufletești, i se împăienjenesc ochii când stă să gândească la astfel de lucruri.
Când însă zarea vieții i se întunecă, ar da să pună mâna pe toarta credinței, să se agațe de ea, să se ajute cu ea. Dar lucrurile acestea nu se pot întocmi de azi pe mâine. Dacă greul te-a prins nepregătit, înghiți, simți că ai avea nevoie de o proptea din alt aluat, dar n-ai cum să te alipești așa iute de el. Inima îți este rece din pricina nepăsării trecute și așa amarul te îneacă și nu te poți lupta cu el.
De câte ori n-am văzut eu oameni cu mari zbuciumări sufletești, mai ales în fața morții, fiindcă nu căutaseră din vreme spre limanul acesta care-i vorbește omului de departe și-l ridică peste neputința lui. Pus omul prea iute în fața nenorocirii, era cu totul dezarmat și neînstare a face față greului. Din pricina aceasta, așa mulți se înfundă când clipele amare vin peste ei! Au luat viața numai din latura veselă, din stările obișnuite și nu s-au mai gândit că după senin vine și furtuna. Când aceasta a venit, s-au fleșcăit cu totul. N-au mai avut în ei nici o bărbăție și n-au știu cu ce să se ajute. Aceasta este pricina pentru care atâția sunt azi cei ce se sinucid când greutățile îi izbesc. Nu s-au oțelit din vreme cu puterea credinței și, când a venit furtuna, n-au putut ține piept. S-a petrecut cu ei întocmai după cuvintele Mântuitorului: Cel ce ascultă aceste cuvinte ale Mele și le împlinește, îl voi asemăna omului înțelept care și-a clădit casa lui pe piatră. Și a căzut ploaie, și au venit șuvoaiele, și au suflat cânturile, și au bătut casa aceea și n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe piatră. Iar tot cel ce aude aceste cuvinte ale Mele și nu le împlinește, îl voi asemăna omului fără de minte care și-a clădit casa lui pe nisip. Și a căzut ploaie, și au venit șuvoaiele. Și au suflat vânturile, și au izbit în casa aceea și a căzut, și mare a fost căderea ei (Matei 7, 24-27).
Greutăți pe lume nu au fost numai azi. Am putea spune că azi omul e mai apărat în multe privințe. Greutăți și mai mari au fost în alte vremuri, când tiraniile bântuiau mai cumplit și când omul nu avea la îndemână atâtea unelte cu care se poate apăra. Totuși pe atunci nu se întâmpla să-și piardă nădejdea omul atât de ușor și să ajungă la sinuciderile de care auzim în fiecare zi. Pe atunci se cunoștea că omul, dacă are o credință, are și în aceasta și o temelie. Biserica era casa leacurilor, din care el avea de luat pentru nevoile sufletului său.
Biserica și azi este în sânul omenirii. Ea și acum răsună de aceleași învățături ca și mai înainte. De ce oamenii sunt azi mai slăbănogiți? Din pricină că s-au îndepărtat de ea. Au voit să trăiască pe socoteala lor, cu o viață mânată de alte gânduri. Biserica, se înțelege, nu le-a făcut silă. I-a lăsat să guste singuri dacă ce fac ei poate fi mai bun, mai de folos, mai întăritor decât ce a făcut Dumnezeu pentru ei.
Acum ei se află în starea aceasta, în gustarea unei vieți după gustul lor, de capul lor. Este o așa goană de a petrece în felul acesta, încât ei nu știu ce să mai scornească. Auzi de oameni care nu se mulțumesc să facă tumbe pe pământ, ci pe aripile aeroplanului, ca să fie ceva nemaivăzut. Auzi de oameni care aleargă cu mașina cu două roți, dar nu pe pământ, ci pe pereții unui zid, de sus în jos, într-o așa goană, ca să nu poată cădea jos, ca apa, pe care, dacă o învârtești într-o cană de jos în sus, nu cade jos. Îi zice acestei goane “zidul morții” și se întâmplă că unii cad și mor. Alții se apucă să bată mingea cu bățul, dar nu le ajunge să facă aceasta de-a-npicioarele, ci vor s-o bată călare. În sfârșit nu știu ce să mai scornească, doar de-o fi viața mai zvăpăiată, mai aprinsă și mai turbată.
Li se pare că, în chipul acesta, viața este mai altfel, mai gustoasă, mai puțin încătușată în sfintele învățături, ei zic că asta e viață, deși ea duce la uscăciune de suflet, la măcinarea ei, la ruină și la moarte timpurie.
La aceasta a ajuns omul înstrăinat de Dumnezeu. Și-a făurit o viață după chipul lui. Dar ea e mult mai tulburată, mai chinuită, mai spălăcită și iute omul își pierde cumpătul când îi lipsește ceva. Vezi oameni din aluatul acesta care cad în amorțire și nu mai este nimic de ei. Numai ce auzi la moartea lor: “Ei, cine era acesta acum 30 de ani! Ce viață ducea!” nimic nu mai rămăsese într-înșii din viața care părea strălucită odinioară. A vrut omul să trăiască fără Dumnezeu, dar este mult mai nefericit. De aceea, fericit e omul care a găsit calea dreptății, care a auzit glasul lui Dumnezeu în viață! Acela a trăit pe temelia cea sănătoasă și nu s-a putut răsturna de împotrivirile care au venit asupra lui.
Arhimandritul Iuliu Scriban, Lumina Satelor, anul 1934, nr. 33, pag. 1
