Iosif şi Naşterea Domnului – Mihai Coste

Conştient de chemarea unică a Sfintei Fecioare, dreptul Iosif o înalţă pe ea, în timp ce el se smereşte, slujind-o din umbră.

Adesea, când medităm la evenimentul Naşterii Domnului, cu greu ajungem să constatăm rolul deosebit asumat de dreptul Iosif – logodnicul Mariei, acela de suplinitor al unui tată pământesc al Mântuitorului. Iosif, a fost slujitorul de care Dumnezeu S-a folosit pe deplin, după o clipă de îndoială (Matei 1, 19), în importanta lucrare de ocrotire pământească a Pruncului – Mântuitor. Haideţi să vedem care sunt lecţiile esenţiale pe care le învăţăm de la acest mare bărbat al slujirii?

În primul rând, observăm faptul că Iosif este cel care slujeşte din umbră. În Evanghelii, prim-planul naraţiunii par să-l aibă Pruncul şi Maria, Iosif nefiind invitat să rostească vreun cuvânt. Cum se explică acest lucru? Răspunsul este simplu: el a înţeles că Dumnezeu îl cheamă să susţină misiunea altcuiva – a Maicii Domnului, iar el a ales cu bucurie umbra naraţiunii.

Este una dintre cele mai înalte trăsături ale slujitorilor lui Dumnezeu, să ştie să stea şi în umbră. Această lecţie o vedem atât în viaţa Sfântului Ioan Botezătorul, care acceptă cu bucurie ca el să scadă în ochii celorlalţi, pentru ca Hristos să crească (Ioan 3, 25-30), cât şi, de pildă, în cea a lui Timotei, care, deşi episcop, slujeşte Sfântului Pavel, făcând un drum din Troa până la Roma, pentru a aduce Apostolului o manta şi câteva cărţi (2 Timotei 4, 13).

Totuşi Iosif face ceva, poate, chiar mai înjositor, în cultura vremii sale: se pune în umbra unei femei! În forma iudaica a rugăciunii de dimineaţă, exista o frază prin care bărbatul iudeu mulţumea zilnic că Dumnezeu nu l-a făcut „neevreu, rob sau femeie” (John Stott). Cu toate acestea, având în vedere chemarea unică a Sfintei Fecioare, Iosif o înalţă pe ea, alegând ca el să scadă!

Câţi alţii, alături de el, n-au întrupat, cu o aleasă smerenie, slujirea din umbră, de-a lungul istoriei? Un exemplu elocvent este şi părintele Iosif Trifa, un alt Iosif aparte al lucrării lui Dumnezeu, care nu-şi prezentase fotografia în foaia Oastei Domnului, până când n-a fost rugat insistent să o facă!

Să ne întrebăm: aş putea să fiu vioara a doua când Dumnezeu mi-o cere? Cineva a folosit următoarea ilustraţie: „…să privim la Gheorghe. El este în consiliul parohial al Bisericii. În nouăzeci la sută din cazuri, el este singurul împotriva unei idei. Dacă ceilalţi votează „da”, el întotdeauna votează „nu”. Şi în celelalte zece la sută din cazuri, când cade de acord cu ceilalţi, o face când el a iniţiat ideea.” (adaptare după Gene A. Getz). Dumnezeu să ne ajute să nu fie vorba despre noi!

În al doilea rând, observăm în Sfintele Evanghelii că Iosif este cel care slujeşte imediat! Când îngerul i se arată în vis, cerându-i să meargă cu Pruncul şi cu mama Lui în Egipt, el face acest lucru îndată (Matei 2, 13-14)! Câte nu vor fi rămas nefăcute: sarcini de serviciu neonorate, rude cărora nu le-a spus nimic despre călătorie, ori probleme din gospodărie nerezolvate? Pentru el, însă, în situaţia exceptională care se ivise, acestea nu erau prioritare!

Lucrarea lui Dumnezeu nu suferea amânare, lucru pe care Iosif l-a înţeles pe deplin şi s-a conformat lui. Cu credinţa deplină în ajutorul Celui care îi vorbise, el a slujit imediat – deşi, aparent, „mai înţelept” ar fi fost să îşi mai tempereze elanul.

Aceeaşi leacţie o vedem în vieţile Sfinţilor Apostoli. Chemaţi de Mântuitorul, Evanghelia spune că patru fraţi au răspuns îndată, lăsând toate şi mergând după Iisus (Matei 4, 18-22). Raţiunea acestei atitudini este simplă: scopul lui Dumnezeu este prioritar şi este vrednic de asumarea lui numai cel care consideră secundare propriile urgenţe ori priorităţi (Luca 9, 59-62).

Să ne întrebăm: cât durează, din momentul când înţeleg ceea ce vrea Dumnezeu de la mine, până când împlinesc voia Lui? Se spune că, într-o duminică, un copil îmbrăcat sărăcăcios a ieşit din Biserică. Cineva, care bea o bere la magazinul din sat, s-a uitat la el şi i-a spus: Copile, nu ştiu de ce mai mergi la Biserică, când este evident că Dumnezeu nu există! Dacă El ar exista, nu ţi-ar trimite nişte haine mai bune, cu care să te îmbraci, dacă tot faci efortul să fii consecvent cu mersul la Biserică?  Copilul a răspuns: Domnule, eu cred că Dumnezeu mi-a trimis nişte haine mai bune, doar că cel prin care mi le-a trimis, a uitat să mi le aducă (I.P.S. Irineu Bistriţeanul). Dumnezeu să ne ajute, ca noi să răspundem imediat chemării Lui la slujire!

În al treilea rând, Iosif a fost, cu certitudine, cel care a slujit cu tot ceea ce avea! Când Dumnezeu l-a trimis în Egipt, cu Pruncul şi Sfânta Fecioară, cu siguranţă a luat cu el tot ceea ce avea de valoare. Distanţa considerabilă până în Egipt şi timpul incert cât aveau să rămână acolo, îl vor fi determinat pe Iosif să folosească agoniseala de o viaţă, în această lucrare.

Sfânta Scriptură ne învaţă faptul că, atunci când îl slujim pe Dumnezeu, se cere să investim tot ceea ce avem. Câteva situaţii biblice ilustrează acest adevăr: un copil a dat cinci pâini şi doi peştişori pentru săturarea câtorva mii de oameni (Ioan 6, 9); în casa lui Ioan Marcu a avut loc, după tradiţie, Cina cea de Taină şi primele întâlniri ale Bisericii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 12, 12); femeile care Îl urmau pe Iisus Îi slujeau cu ce puteau; Simon Cirineanul a dus crucea lui Iisus, pe drumul spre Golgota (Marcu 15, 21); Iosif din Arimateea i-a dăruit lui Iisus mormântul lui (Matei 27, 57-60).

Să ne întrebăm: cât dedicăm din ceea ce avem şi este necesar în lucrarea lui Dumnezeu? Se spune că fratele Popa Petru de la Săucani, i-a spus într-o zi cuiva: „Frate, Domnul Iisus are nevoie de bicicleta ta!” Acesta l-a întrebat: „Ei, dar ce are să facă Iisus cu bicicleta mea?” Fratele i-ar fi răspuns astfel: „Bicicleta ta trebuie să cutreiere ţara ca să răspândească Evanghelia!”

Meditând la sărbătoarea Naşterii Domnului, să privim, aşadar, mai îndeaproape slujirea exemplară a dreptului Iosif. Dacă vom învăţa să slujim şi din umbră, imediat şi cu tot ceea ce avem, nu numai lucrarea lui Dumnezeu va fi mai câştigată, ci noi înşine vom agonisi trepte însemnate pe scara devenirii noastre duhovniceşti.

Dumnezeu să ne dăruiască sărbători fericite!

Slăvit să fie Domnul!

Mihai Coste, Oastea Domnului, anul 2011, nr. 12, pag. 6