Scopul şi sensul cel mai profund al vieţii noastre pământeşti este acela de a-L preamări şi adora pe Dumnezeu, cum ne îndeamnă şi sfântul Pavel: “Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (I Corinteni 6.20)
Biserica, formată din copiii lui Dumnezeu, are acelaşi scop primordial. Închinarea, adorarea şi proslăvirea lui Dumnezeu într-o biserică sunt posibile numai într-un duh de unitate. Aşadar, unitatea şi părtăşia frăţească reprezintă premizele pentru ca biserica să-şi poată împlini scopul său cel mai profund. Unitatea însă nu se poate realiza cu sfaturi, gânduri sau principii. Numai Dumnezeul răbdării şi al mângâierii poate face pe copiii Săi să aibă “aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii.”
Sfântul Pavel, ca rob şi apostol al lui Hristos, ştie că el nu poate asigura unitatea bisericii din Roma. El îşi face datoria de a propovădui Evanghelia şi cere lui Dumnezeu ca, prin aceasta, să lucreze la unitatea fraţilor din Roma: “Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii după pilda lui Hristos Iisus. Pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi o gură, să-L slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos” (Romani 15. 5-6) Dacă nu-L rugăm pe Dumnezeu să lucreze prin propovăduirea noastră, degeaba lucrăm. Unde este unitate, acolo nu se mai aduc argumentări unul împotriva altuia, ci este o împreună slujire, închinare şi proslăvire, iar gândul acesta era şi în Hristos Iisus, modelul nostru (cf. Filipeni 2. 2-7; Ioan 17, 21; I Corinteni 1,10). Dumnezeu este Cel care atrage oamenii în biserica Sa. El Şi-a curăţit un popor care să fie al Său. Hristos m-a făcut copilul Său, la fel ca şi pe fratele pe care nu-l văd cu aceiaşi ochi ca şi pe mine. Iar Cuvântul Domnului ne îndeamnă ca nimeni să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine şi tot Cuvântul ne întreabă: “Cine eşti tu să nimicești pe fratele pentru care a murit Hristos?” În biserică nu trebuie să caut să-mi plac mie, să caut foloasele mele, întâietate etc. În biserică sunt un mădular în trupul lui Hristos şi trebuie să împlinesc legea lui Hristos, după cum spune sfântul Pavel: “Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini legea lui Hristos. Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înşală singur. Fiecare să-şi cerceteze fapta lui şi atunci va avea cu ce să se laude numai în ce-l priveşte pe el şi nu cu privire la alţii” (Galateni 6, 2-5). În toate bisericile sunt oameni care au mai multă putere de slujire, care cunosc puterea Evangheliei şi sunt însărcinaţi de Dumnezeu cu propovăduirea ei, precum sunt şi oameni care au mai puţină putere de slujire. De aceea, sfântul Pavel ne spune, incluzându-se şi pe sine: “Noi, cei care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne plăcem nouă înşine”. (Romani 15,1). “Noi cei tari”, deşi sfântul Pavel se laudă mai degrabă cu slăbiciunile sale, căci puterea lui Dumnezeu se arată în slăbiciuni, iar puterea pe care o are nu este a lui, ci a lui Hristos care locuieşte în el (cf. II Corinteni 12, 9-10). Cei tari, deci, să rabde slăbiciunile celor slabi, asta nu înseamnă a le duce cu suspine, sau a le “suporta”, ci, pur şi simplu, înseamnă ale purta pe umeri după modelul lui Hristos, cum scrie Isaia despre “Robul lui Dumnezeu”: “Totuşi EI suferinţele noastre le-a purtat (răbdat), şi durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Isaia 53, 4). Da, El a purtat bolile şi durerile poporului Său (Matei 8, 14-17). Aceasta este legea lui Hristos pe care suntem chemaţi să o împlinim. Cel care caută să trăiască după propria-i plăcere, face, de fapt, contrariul legii lui Hristos. Cel firesc se caută pe sine, pe când cel în care este Hristos îl caută în toate pe celălalt, cum spune sfântul Pavel: “După cum mă silesc şi eu în toate lucrurile să plac tuturor, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi” (I Corinteni 10, 33). Şi fiecare din noi, fără excepţie, suntem chemaţi să placem aproapelui în ce este bine. în vederea zidirii altora (cf. Romani 15, 2). Ca şi copii ai lui Dumnezeu, se cere să ne lăsăm transformaţi până când Hristos va lua deplin chip în noi. (Galateni 4, 19)
Chiar şi cel mai neputincios poate să se roage lui Dumnezeu pentru binele aproapelui său, pentru mântuirea lui. Dragostea pentru toţi trebuie să aibă drept scop ca oamenii să fie zidiţi, ca nişte pietre vii, în Zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Asta înseamnă să plac aproapelui, nu să fiu pe placul oamenilor, adică înseamnă să fiu o mireasmă de la viaţă la viaţă (cf. Corinteni 2, 16). Şi din nou privim exemplul lui Hristos şi în această privinţă: “căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi” (Romani 15, 3)
Până la sfârşitul veacurilor, nu vom avea un mai strălucit exemplu de urmat decât cel al Mântuitorului nostru care ne-a spus: “Învăţaţi de la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima.” Şi dacă ne dorim unitatea şi pacea în adunare, dacă ne dorim o viaţă creştină autentică, trebuie să-L urmăm pe Hristos, care nu Şi-a plăcut Lui Însuşi şi nu a căutat să fie aclamat de oameni (cf. Ioan 5, 41; 8, 50).
În viaţa Sa pământească, Domnul Iisus a suferit purtând povara ocărilor, împotrivirilor şi îndărătniciilor celor fără Dumnezeu. Cum gestionăm noi ocările, împotrivirile şi îndărătniciile? Cum îl rabd eu pe fratele mai slab, fără putere? Îl “suport” doar ca pe o umplutură?
Domnul l-a căutat şi l-a purtat pe braţele Sale şi l-a mângâiat. Noi ce facem cu cei bolnavi psihic sau infirmi în adunările noastre? Care este dreptul celui mai puţin dotat?
Dacă ne dorim să înflorească bucuria şi nădejdea în adunare, să avem unitate şi să putem proslăvi pe Dumnezeu împreună, atunci să cerem stăruitor lui Dumnezeu ajutorul de a-L urma pe Hristos, modelul nostru, pe El care ne-a spus: “Pentru că Eu v-am dat o pildă ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu.” (Ioan 5, 13-15)
Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, ajută-ne să putem dobândi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii, după exemplul Tău! Amin.
Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2016, nr. 8-9, pag. 12