Atunci când suntem împreună, fraţi şi surori, la un ceas de închinare şi de zidire sufletească, când suntem în adunarea frățească, este un prilej de mare bucurie. Cântările sunt mai înălţătoare, rugăciunea mai fierbinte, cuvântul mai cu putere. Se adeveresc cuvintele din Psalmul 133: “Iată ce plăcut şi dulce este să locuiască fraţii împreună!”
Când suntem singuri sau când lucrăm singuratici, atunci ne confruntăm cu mai multe ispite şi provocări. Atunci suntem mult mai slabi şi mai expuşi unor înfrângeri în luptele noastre sufleteşti.
Dar când ne rugăm şi alergăm împreună, când muncim în echipă, sporul este mai mare şi roadele mai binecuvântate. Aşa ne-a promis Mântuitorul: “Dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri” ( Matei 18,19).
De aceea, suntem mereu îndemnaţi să căutăm şi să dorim adunarea frăţească. Adunarea ne creşte, ne întăreşte şi ne păstrează sănătoşi în credinţă.
Dragi fraţi, să căutăm adunarea frăţescă, să o iubim şi să o susţinem. “Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei” (Evrei 10, 25), ne spune sfântul Pavel.
Un grup de ingineri specialişti în aerodinamică au studiat pentru a înţelege de ce zboară cocorii într-o formaţia sub formă de “V” şi au descoperit un lucru foarte interesant. Bătăile aripilor fiecărei păsări crează un curent de aer care o ridică pe cea din faţa şi din urma ei. Dacă una iese din formaţie, zborul este mult mai greu şi rămâne în urmă. Zborul în această formaţie este cu 70 % mai uşor. Cocorul din faţă, care taie aerul, primeşte acest curent care-l ridică de la două păsări din spate. Iar ultimele păsări din cele două flancuri, care sunt ajutate doar de cele din faţa lor, depun un efort mult mai mare şi sunt înlocuite mereu de altele din faţă. Acest exemplu de zbor în echipă, transpus în plan duhovnicesc, ne dă multă învăţătură. Domnul vrea să ne ţină împreună în aceste vremuri dificile, în zborul nostru spre Patria Cerească. Să nu părăsim formaţia, că va fi mult mai greu, să sprijinim pe cei ce sunt în bătaie vântului şi să avem grijă de cei din spate, care poartă poverile. Împreună, mai repede putem ajunge mai departe. Dacă ne iubim şi ne preţuim unul pe altul, dacă mergem braţ la braţ şi umăr la umăr, sprijinindu-ne reciproc, vom fi mai puternici, atât individual cât şi ca adunare. În adunare, Domnul ne învaţă, ne motivează, ne întăreşte şi ne înalţă. Acolo ne-a promis El că va veni. Şi nu este în lumea aceasta un învăţător mai bun decât Iisus. “Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, voi fi şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Ce promisiune măreaţă să vină Însuşi Mântuitorul la întâlnirea noastră. Cum să ratăm, fraţilor, asemenea ocazii? Căci, Doamne, câte mai avem încă de învăţat de la Domnul nostru Iisus!
În timpul celor trei ani cât i-a învăţat Iisus pe ucenicii Săi şi pe oameni, a fost aspru criticat pentru că obişnuia să meargă printre păcătoşii care erau socotiţi nişte lepădături ale societăţii. Fariseii şi cărturarii credeau că pentru păcătoşii cei neobrăzaţi şi impertinenţi nu există îndurare, fiindcă legea nu prevedea o jertfă de iertare pentru astfel de păcate. Ei considerau că Iisus păcătuieşte stând cu ei la masă, că este şi El asemenea lor care sunt nişte proscrişi, excomunicaţi.
De câte ori n-am greşit şi noi judecând pe cei care au trădat lucrarea Domnului, pe cei care au vândut pe fraţi sau i-au prigonit, cum făcea Saul din Tars, prigonitorul Bisericii lui Hristos, de câte ori nu i-am ocolit pe oamenii aceştia! De câte ori n-am dispreţuit pe cei care ne-au calomniat şi am căutat să nu avem nicio legătură cu ei. Sau chiar i-am urât. Dar Domnul nostru n-a făcut aşa. Nici nu ne-a învăţat aşa. El a urât păcatul, dar i-a iubit pe păcătoşi. De aceea, Domnul le-a spus fariseilor şi ne spune şi nouă pilda cu oaia cea pierdută, cu banul cel pierdut şi cu fiul cel pierdut, ca să înţeleagă, şi să înţelegem şi noi, de ce S-a făcut Iisus accesibil celor păcătoşi.
Domnul ne-a arătat un fiu obraznic şi nerecunoscător care şi-a părăsit tatăl pentru a trăi în pofte şi plăceri, dar ne-a arătat şi un tată iubitor care a aşteptat zilnic întoarcerea din rătăcire a fiului său. Acest tată ilustrează iubirea şi bunătatea Tatălui Ceresc. Fiul nerăbdător îşi cere partea sa de avere, o transformă în bani lichizi şi pleacă departe, în ţară străină, să poată fi independent şi să trăiască în poftele şi plăcerile inimii sale. Acolo s-a pierdut petrecându-şi zilele şi nopţile în destrăbălare. Numai că plăcerile de o clipă ale păcatului nu durează, într-adevăr, decât o clipă: “plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evrei 11, 25). Când s-au terminat resursele, a venit şi foametea în ţara în care trăia el. Umilit, ca porcar la un stăpân străin, pentru îngrijirea acestor animale, considerate necurate de către evrei, el primea un adăpost şi o hrană slabă, “căci tare şi-ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni”. Aşa de pierdut ajunsese. Acest fiu, însă, pe care noi l-am detesta, socotindu-l nevrednic de iertare, Mântuitorul ne spune că şi-a venit în fire. Adică a început să vadă starea sa mizerabilă şi să încolţească în el pocăinţa, remuşcarea şi umilinţa. A început să formuleze în mintea sa cuvintele de pocăinţă pe care i le va spune tatălui când se va întoarce acasă la el: “Am păcătuit înaintea cerului şi înaintea ta” căci rareori păcătuim doar faţă de Dumnezeu. Poate că şi-a adus aminte de psalmii pe care l-a învăţat tatăl său pe când era copil. “Atunci ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: «Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!» Și Tu ai iertat vina păcatului meu” (Psalmul 32, 5). Avea acum remuşcări. Îi părea rău că a risipit totul, toată frumoasa moştenire. Şi cu umilinţă a socotit că atât de mare e păcatul său încât nu merită să fie numit fiu, ci doar un argat. Toate acestea i-au trecut prin minte când a hotărât în inima lui să se întoarcă acasă. Fără acestă HOTĂRÂRE, toate gândurile şi intenţiile bune ar fi fost în zadar.
De aceea, nu-i suficient doar să conştientizezi starea de păcat. Nici chiar să regreţi păcatele tale, trebuie neaparat să iei o hotărâte fermă de întoarcere Acasă la Tatăl şi apoi să rămâi în ascultare de voia Lui.
Tatăl iubitor din pilda Mântuitorului nu-i un tată oarecare, ci el, după cum am mai spus, este imaginea Tatălui Ceresc, despre care Iisus a vorbit mereu cu multă afecţiune: “Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”, “Tatăl nostru care eşti în ceruri.” “Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv”.
Deşi fiul cel pierdut nu era un fugar, avea totuşi comportarea unui fugar, iar tatăl său în fiecare zi privea în zare aşteptându-l să se întoarcă. Când, după atâta amar de vreme, l-a văzut venind în zdrenţe, a alergat în calea lui, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat mult. Ce strălucită dovadă de iubire, milă şi iertare arată Dumnezeu tuturor păcătoşilor pe care îi aşteaptă cu dor să-şi vină în fire şi să se întoarcă acasă. Aceasta este îndurarea Tatălui Ceresc pentru fiecare păcătos întors din căile pierzării. Şi o mare bucurie se face atunci în cer.
Pentru această bucurie a întoarcerii din rătăcire, a înfierii, a stat Iisus la masă cu păcătoşii. Da, El n-a fost ca ei. N-a iubit traiul lor. Dar i-a iubit şi îi iubeşte cum ne-a iubit şi pe noi, pe când trăiam departe de El şi ne-a arătat dragostea Sa, ca să nu ne simțim respinşi şi fără nicio şansă de mântuire. O astfel de milă şi iubire ne îndeamnă Mântuitorul să avem şi noi față de semenii noştri care n-au ajuns încă să-L cunoască pe Dumnezeu.
Când fiul s-a întors acasă, n-au fost reproşuri, nici aluzii mustrătoare, ci numai dovezi ale dragostei. Au fost porunci grăbite către robii săi să aducă haina cea mai bună, să-i pună inel în deget şi încălţăminte în picioare. Toate acestea arătau iertarea deplină si recunoaşterea demnităţii de fiu.
Iată lecţia Marelui nostru Învăţător Iisus care a promis că vine acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Lui. Iată cât trebuie să mai creştem noi până vom putea dovedi dragoste necondiţionată faţă de cei păcătoşi, până vom putea să ne rugăm fierbinte pentru prigonitorii, dispreţuitorii şi calomniatorii noştri.
Un astfel de prigonitor a fost Saul din Tarsul Ciliciei şi Domnul trimite pe Anania, un ucenic al Său, să-şi pună mâinile peste el. Iar acest ucenic are şi el obiecţii serioase: “Doamne, a răspuns Anania, am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim; ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă ca să lege pe toți care cheamă Numele Tău.” Dar Domnul i-a zis: “Du-te căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel.” (Faptele Apostolilor 9, 13-15). Cât de frumos a înţeles Anania cuvântul Domnului! A plecat îndată, şi-a pus mâinile peste Saul, care suflase ameniţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. şi auziți ce sfinte cuvinte îi spune: “Frate Saule, Domnul Iisus care ţi s-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să-ţi capeţi vederea şi să te umpli de Duhul Sfânt.” (Faptele Apostolilor 9, 17)
Nu stim noi câţi astfel de oameni sunt prinşi în planul de mântuire al lui Dumnezeu. Noi suntem chemaţi să împlinim cuvântul Domnului, să împletim cu dragostea de fraţi iubirea de oameni, chiar şi de aceia care ni se par cu totul împotrivitori voii lui Dumnezeu.
În SUA cineva a avut iniţiativa de a crea o linie telefonică gratuită pentru tinerii fugari care şi-au părăsit casa părintească fără să spună cuiva vreun cuvânt. S-a estimat să în SUA există aproximativ două milioane de fugari anual. Agenţia care a înfiinţat această linie telefonică primeşte lunar în jur de 5 000 de apeluri. Fugarul tipic este o fată de 15 ani care a părăsit casa părintească de o săptămână. Cei mai mulţi fugari cer ca voluntarii care răspund la telefon să ia legătura cu părinţii lor, fără a de adresa tânărului fugar. Alţii nu pot încă să ia legătura cu părinţii, dar au nevoie de adăpost sau de ajutor medical. În jur de 10% din fugari sunt respinşi de părinţi.
Din când în când, agenţia aceasta primeşte câte un telefon de mulţumire de la un fost fugar sau câte un ajutor financiar de la unii părinţi recunoscători.
Nepătrunse sunt căile Domnului. Să ne ţinem, dar, de îndemnul Mântuitorului de a fi milostivi cum şi Tatăl nostru este milostiv.
Ionatan Ille, Oastea Domnului, anul 2016, nr. 5, pag. 10
