Să ne dăruim lui Dumnezeu, fără ostentație și să ne încredem deplin în El, care ne va da din belșug toate cele de trebuință.
Pentru a face alegerea cea bună, avem nevoie de lumina care ne iluminează ochii minții spre a dobândi discernământul necesar. Nu trebuie considerați nemernici toți bogații și nici nu trebuie condamnat orice fel de comerț aducător de profit, după cum nici strângerea unor provizii pentru nevoi materiale viitoare nu este totdeauna greșită.
Iosif nu a fost neplăcut lui Dumnezeu pentru că l-a sfătuit pe faraon să strângă provizii pentru anii viitori (Genesa 41, 33-36).
Sfântul apostol Pavel n-a greșit când a scris că „nu copiii sunt datori să agonisească pentru părinții lor, ci părinții pentru copiii lor” (2 Corinteni 12, 14). Iosif din Arimateea, deși om bogat, a fost un ucenic al Domnului (Matei 27, 57), iar Avraam cel bogat a fost prietenul lui Dumnezeu (Genesa 13, 2).
Și totuși, acumularea bogățiilor este însoțită de multe pericole duhovnicești. Banii pot fi o mare binecuvântare dacă nu reprezintă un scop în sine ci un mijloc pentru un scop nobil, de exemplu pentru a-i ajuta pe cei în nevoi (2 Corinteni 8, 4 și 9; Galateni 2, 10; Efeseni 4, 28), sau pentru ca familia cuiva să nu devină o povară pentru alții (1 Timotei 5, 8) sau pentru a încuraja lucrarea evangheliei (Marcu 15, 14) etc. Cu toate acestea, banii pot fi o cursă (Marcu 14, 11; Fapte 8, 18).
Dacă adevărata comoară a unei persoane și scopul ei final este pentru lumea aceasta – ca de exemplu bani, putere, faimă, prestigiu etc – atunci toată inima și puterea sa vor fi absorbite pentru realizarea acestui obiectiv lumesc. Atunci chiar și activitățile sale religioase vor sluji acestui scop. Dar dacă din recunoștință smerită și sinceră cineva face din Împărăția lui Dumnezeu comoara sa, atunci și inima lui va fi acolo.
Cuvântul lui Dumnezeu este lumina care ne iluminează ochii sufletului să nu bâjbâim în întuneric. Fără lumina Cuvântului Sfânt, alegem mereu ce este mai rău, alergăm după nimicuri efemere și pierdem valorile veșnice, dar mai rău este că ratăm chiar ținta, adică cunoașterea lui Dumnezeu, a Fiului Său și a slavei Sale; astfel pierdem totul. Doar Cuvântul lui Dumnezeu ne iluminează ochii spirituali și ne călăuzește viața lăuntrică să o menținem în legătură cu Tatăl ceresc.
Fără această călăuzire, „lumina„ din om pălește, mai ales atunci când tânjește nefiresc după comori pământești – atunci se scufundă în întuneric, căci ochiul lui a fost întunecat de păcat- „dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric”. Omul a cărei minte și inimă nu sunt legate de Domnul, suferă rătăcind prin lumea aceasta, căutând să-și umple viața cu nimicuri trecătoare.
Este posibil ca cineva să-și imagineze că poate fi loial ambelor scopuri – și celui de a-L sluji pe Dumnezeu și celui de a aduna bunuri materiale -, dar aceasta este o mare înșelare. Imposibilitatea combinării acestor două scopuri ne-o arată însuși Hristos prin cuvintele: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt, sau va ținea la unul și va nesocoti pe celălalt. Nu puteți sluji și lui Dumnezeu și lui Mamona„ (Matei 6, 24).
Prin Mamona se înțelege bogăția, proprietatea materială, bani, bunuri materiale. În acest verset, Mamona este personificată ca un stăpân. Oare nu se spune și astăzi că „a ajuns sclavul averilor sale„ ?
A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a-I pune la dispoziție tot ce ai: bani,timp, energie, talent etc. A-L iubi nu ține numai de emoție, ci ține de inimă, de minte, de suflet și de putere. A-L iubi pe Dumnezeu este ceva care cere slujire și sacrificiu. Iar această credincioșie jertfitoare de sine și plină de entuziasm nu se poate manifesta față de doi stăpâni diferiți. Oricine manifestă o astfel de slujire, devine un închinător, iar cel căruia i se închină devine dumnezeul său. Și dacă există un singur Dumnezeu adevărat, înseamnă că a te închina lui Mamona este idolatrie.
În sufletul celui care crede că poate iubi și sluji în același timp doi domni, se produce o tensiune atât de mare și de nesuportat, încât mai devreme sau mai târziu va arăta de partea cui este de fapt și va începe să arate că îl urăște pe celălalt astfel că a fi gata să-l trădeze. Să ne gândim la trădarea lui Iuda, sau la sfântul Pavel care a ajuns să socotească un gunoi lucrurile pe care altădată le socotea câștig.
Cel care nu se încrede în Tatăl ceresc, își dedică eforturile, timpul, talentul și mijloacele pentru agonisirea unor comori pământești, confundând valorile reale cu lucrurile trecătoare, cum spune Iisus.
„Nu vă îngrijorați de viața voastră, gândindu-vă ce veți mânca sau ce veți bea; nici de trupul vostru gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca. Oare nu este viața mai mult decât hrana, și trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” (Matei 6, 25).
Dragul meu, dacă bucuriile pământești, niște comori trecătoare, nu te împlinesc, și legându-ți inima de ele, pierzi adevăratele bucurii veșnice și dacă tânjirea după bogățiile pământești întunecă ochii minții, dezleagă-ți inima de aceste bunuri pământești, cum ar fi mâncarea, băutura și hainele. Oare Tatăl ceresc, care ne-a dat viața și trupul, cu mult mai de preț, nu ne va da El, oare, și hrana și hainele necesare? „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8, 32).
Nu vă îngrijorați, ne spune Iisus, după cum i-a spus și Martei (lui Marta) care, îngrijorându-se de multe, a uitat pentru moment de acel ”singur lucru care trebuiește”.
Îngrijorarea oarbă este irațională și păgubitoare, de aceea să nu ne lăsăm cuprinși de ea, ci să ne încredem din toată inima în bunătatea și credincioșia lui Dumnezeu.
Îngrijorarea aduce cu sine idolatria, fiindcă ea se naște din atașamentul omului față de lucrurile trecătoare, care conduce inevitabil la despărțirea de singurul Dumnezeu adevărat care ne dă sens și echilibru în toate.
Îngrijorarea întunecă viziunea clară, căci prin concentrarea asupra bunurilor materiale ne deturnează preocupările de la scopul real al existenței noastre.
Îngrijorarea ne face să confundăm valorile, determinându-ne să dăm importanță mai mare lucrurilor secundare în detrimentul celor de valoare, de parcă hrana ar fi mai importantă decât viața și îmbrăcămintea mai importantă decât trupul.
Îngrijorarea este irațională, fiindcă: renunță la valorile eterne – cerești și gonește pentru acumularea comorilor pământești trecătoare, uită că nu poate adăuga nimic la lungimea vieții omului, se împovărează cu necazurile de mâine, de parcă n-ar ajunge zilei necazul ei, și nu pricepe că Dumnezeu, Creatorul, care hrănește păsările și îmbracă crinii, cu mult mai mult va avea grijă de copiii Săi.
„Nu vă îngrijorați dar zicând: „Ce vom mânca?” sau „Ce vom bea?” sau”Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru Cel ceresc știe că aveți trebuință de ele” (Matei 6, 31-32)
Este firesc ca cei necredincioși, care nu recunosc nici un Tată ceresc și habar n-au de promisiunile lui Dumnezeu, să Își lege inima de hrană și îmbrăcăminte (confort), să se îngrijoreze pentru dobândirea lor și să fie din ce în ce mai mistuiți de dorința după astfel de lucruri trecătoare.
Dar copiii lui Dumnezeu sunt complet diferiți și trebuie să urmeze o altă cale. Să nu coboare la nivelul celor fără Dumnezeu, ci să se încreadă deplin în El și să nu se teamă. Simplul fapt că Tatăl ceresc știe de nevoile copiilor Săi este și garanția că le va împlini, după cum spune psalmistul: „preaiubiților Lui El le dă pâine ca-n somn” (Psalmi 127, 2), sau „n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și pâinea! (Psalmi 37, 25).
Pentru a ne scuti de îngrijorările vieții acesteia, pentru a dobândi o comoară nepieritoare în cea mai sigură ”bancă”, Domnul Iisus ne arată o cale de urmat și ne face o promisiunea uimitoare tuturor copiilor Săi.
„Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea (dreptatea) Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6, 33).
Calea arătată de Iisus presupune o căutare activă, perseverență și cu o prioritate a Împărăției și dreptății lui Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, suntem îndemnați să-L recunoaștem pe Dumnezeu ca Împărat în inimile și în viețile noastre și să ne dăm toate silințele ca același lucru să se producă și în inimile și viețile semenilor noștri.
Odată ce Dumnezeu este recunoscut ca Împărat, se înțelege de la sine că și dreptatea Lui este în vigoare.
Cu adevărat, Împărăția și Dreptatea le primim prin har, dar îndată ce le-am primit, ni se cere să lucrăm stăruitor prin puterea ce ne-o dă Duhul Domnului.
„Să ne ducem până la capăt mântuirea noastră” și acest lucru este posibil pentru că ”Dumnezeu este Acela care lucrează și ne dă după plăcerea Lui și voința și înfăptuirea” (Filipeni 2, 12-13).
De aceea să ne rugăm și să vestim și altora evanghelia mântuirii.
Așadar, singurul mod corect de a strânge pentru ziua de mâine fără să ne îngrijorăm, este acela de a căuta mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui.
Făcând astfel, nu ne vom mai îngrijora de ziua de mâine, ci vom primi în fiecare dimineață din îndurările Lui care nu sunt la capăt.
Să ascultăm AZI glasul lui Dumnezeu și să-L sfințim pe Iisus în inimile noastre ca Domn și vom avea în ceruri o comoară nepieritoare.
Ionatan Ille, Ziarul Oastea Domnului, anul 2009, nr. 7, pag. 6
