Împotriva celor care mă cercetează
Să mă apere nevinovăția şi să mă păzească neprihănirea — se ruga omul cel după inima lui Dumnezeu. Şi chiar dacă mi-ai trece prin cuptorul de foc rărunchii şi inima, numai nevinovăție vei afla în mine… (Psalm 26).
Dragostea faţă de Dumnezeu este dragostea cea mai dintâi, şi porunca cea mai dintâi, şi datoria cea mai dintâi. Nici una nu este mai înainte de ea, nici mai mare decât ea, nici mai sfântă decât aceasta (Matei 22, 36-40). Dar pe Dumnezeu trebuie să-L iubeşti ca să-L poţi cunoaşte. Şi trebuie să-L cunoşti, ca să-L poţi iubi cu adevărat (I Ioan 4, 20).
În toată ţara noastră, ca în întreaga lume creştină, există frumosul şi evlaviosul obicei de a se aşeza flori în jurul Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Este, în obiceiul acesta, nu numai recunoaşterea evlavioasă a sufletelor ajutate şi binecuvântate de Dragostea Iertătoare şi plină de bunătate a Mântuitorului şi nu numai o dorinţă de a participa cu o rază de bucurie şi de mângâiere la Crucea Mântuitorului, la suferinţa lui Hristos Domnul şi Mântuitorul sufletelor noastre, ci este şi un tainic simbol al vieţii surorilor noastre. Al vieţii acelor suflete, cărora li se cere mereu o jertfă tăcută, răbdătoare şi plină de iubire pentru alţii.
Acum duminică avem evanghelia de la Matei capitolul 17, versetele 14-21. Ne arată această evanghelie cum Mântuitorul a vindecat un îndrăcit pe care apostolii nu-l putuseră vindeca. Părinţii lui îl duseseră la apostoli, dar apostolii nu l-au putut vindeca. Iisus îi mustră blând pentru puţina lor credinţă, spunându-le că acest neam nu iese decât cu post şi cu rugăciune.
„Şi orice răsad care nu este de la Dumnezeu se smulge…“ (Matei 15,3).
Mişcarea Oastei Domnului este dela Dumnezeu. În această Mişcare eu n-am fost decât un vas umil de care Domnul S-a folosit. În primul congres al Oastei, ţinut la Rusaliile din anul 1932, am spus răspicat acest lucru, precum urmează: „Eu sunt o predică vie în faţa Oastei.
Ce fel de mișcare este Oastea Domnului și cum s-a pornit această mișcare?
Cel ce scriu aceste rînduri şi această carte sunt preot, adică păstor şi îngrijitor de suflete. Este aceasta o slujbă aleasă, frumoasă şi, de multe ori, mai liniştită ca alte slujbe. Pentru mine însă această slujbă este, mai ales, un fior, un cutremur, o veşnică nelinişte şi frământare sufletească. Această slujbă mi s-a dat de la Dumnezeu cu înfricoşata răspundere sufletească ce se află scrisă în Biblie, la Iezechiel proorocul, cap. 33, vers. 7-9, unde Domnul zice:
Acum duminică avem la rând evanghelia de la Matei capitolul 14, versetele 22-34. Este evanghelia când se făcuse furtună în călătoria apostolilor cu corabia şi Iisus li S-a arătat umblând pe apă. Apostolii s-au speriat văzându-L, dar El i-a liniştit şi l-a chemat pe Petru să vină la El peste valuri, iar când a început a se cufunda, l-a mustrat blând: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”… Şi „a poruncit vântului să tacă” şi furtuna îndată a încetat.
Uitați-vă la cuibul rândunelelor. Ce minunată învățătură sufletească veți afla și aici! Rândunica își creşte repede puii şi se găteşte de zborul cel mare din toamnă. Hrănindu-şi puişorii, parcă le zice:
„Chiar şi cocostârcul îşi cunoaşte vremea lui pe cer; turtureaua, rânduneaua şi cocorul îşi păzesc vremea venirii lor, dar poporul Meu nu cunoaşte legea Domnului.” (Ieremia 8, 7)
Ce minune mare este şi viaţa păsărilor călătoare (rândunelele, cocostârcii, turturelele, cocorii etc.)! Ce minune mare este călătoria lor!
Pentru Numele Domnului nostru Iisus Hristos
Vin câteodată peste adunarea lui Dumnezeu aşa nişte furtuni satanice şi aşa nişte cerneri ispititoare, încât parcă nu mai sunt nici două minţi care să gândească la fel, nici două inimi care să simtă la fel, nici două guri care să vorbească la fel. Atunci, fiecare vorbeşte în felul lui, crede în felul lui şi umblă în felul lui. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. Nimănui nu-i mai pasă de nimic. Nici unul nu mai ţine seama de nici o rânduială, de nici o datorie, de nici o frică.