Apostolul din duminica a 8-a după Rusalii (I) – Traian Dorz

Pentru Numele Domnului nostru Iisus Hristos

Vin câteodată peste adunarea lui Dumnezeu aşa nişte furtuni satanice şi aşa nişte cerneri ispititoare, încât parcă nu mai sunt nici două minţi care să gândească la fel, nici două inimi care să simtă la fel, nici două guri care să vorbească la fel. Atunci, fiecare vorbeşte în felul lui, crede în felul lui şi umblă în felul lui. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. Nimănui nu-i mai pasă de nimic. Nici unul nu mai ţine seama de nici o rânduială, de nici o datorie, de nici o frică.

Atunci Cuvântul şi Adevărul lui Dumnezeu sunt sucite şi răsucite fără nici o teamă, fraţii sunt dispreţuiţi fără nici o ruşine, dragostea e călcată fără nici o milă, Hristos este nesocotit fără nici o grijă, iar diavolul seceră fără nici o piedică.

O, ce vremuri de cumplită zăpăceală sunt acestea şi ce întuneric grozav se lasă în astfel de zile peste Lucrarea şi adunarea lui Hristos! Ce joc îşi bate atunci Satana de tot ce este al lui Dumnezeu! Şi ce urâtă dovadă dau în faţa lumii şi a necredincioşilor despre credinţa Domnului nostru Iisus Hristos toţi acei care până atunci s-au lăudat peste tot că sunt lumina lumii şi sarea pământului…

O astfel de vreme peste adunarea credincioşilor Domnului este o grozavă cernere a diavolului. Este o întunecare a minţii tuturor. Este o prăbuşire în starea cea mai rea. Şi totdeauna o astfel de stare este provocată de câte unul sau mai mulţi care n-au vegheat şi prin care a venit un păcat sau mai multe în mijlocul adunării Domnului.

De obicei, vine un păcat trupesc, ca în adunarea din Corint, păcatul despre care spune Sfântul Apostol în începutul capitolului 5. Dar, după acela, au mai venit şi altele asemenea aceluia, cum se spune şi în capitolul 3, versetul 3: zavistii, certuri şi dezbinări… Apoi, îngâmfare, lăudăroşenie, neascultare… De fapt, totdeauna, la temelia dezbinărilor nu sunt versetele biblice sau fraţii lucrători ai Domnului. Ci, la temelia tuturor dezbinărilor şi certurilor de partide din Biserica Domnului, este numai păcatul.

Păcatul strică cugetul de la curăţia dragostei faţă de Hristos iar cugetul stricat răstălmăceşte Cuvântul lui Dumnezeu şi face dezbinări, din pricină că nu mai vede şi nu mai înţelege limpede, fiind ochii lui orbiţi de păcat. Atunci cel care vede păcatul îl mustră, iar cel ce îl face şi-l apără.

Şi unul, şi altul spun fratelui mai mare, iar acela trebuie să ia o atitudine ori pentru unul, ori pentru altul. Cel învinuit îşi caută nu pocăinţă, ci sprijinitori şi se duce de spune altui frate lucrător, ducând vorbele de la unul despre altul… Şi, astfel, se creează partidele, apoi zavistiile, apoi dezbinările, ura şi nimicirea.

Dacă nu intervine harul lui Dumnezeu care, ori printr-o mijlocire puternică a unui apostol plin de Duhul Sfânt îi scutură, îi cutremură, îi trezeşte şi îi întoarce înapoi, prin pocăinţă, la starea sănătoasă de la început, ori, dacă nu, vine o nuia a lui Dumnezeu prin vreo pedeapsă peste toţi,

– deci dacă nu intervine una sau alta din aceste două mijloace, atunci, în curând, urmarea şi sfârşitul este nimicirea tuturor.

O, câţi s-au pierdut în felul acesta!

În cazul descris acum, în Biserica Corintenilor a intervenit bunătatea lui Dumnezeu, prin cuvântul dureros de mişcător şi cutremurător de aspru al Sfântului Apostol Pavel. Trimisul lui Dumnezeu vine în mijlocul taberelor frăţeşti, care se sfâşiau cu vrăjmăşie una pe alta, şi, cum poruncea altădată duhurilor necurate să iasă din cei stăpâniţi de ele, el le strigă acum fraţilor: În numele Domnului Iisus Hristos, vă poruncesc să ascultaţi!… Să iasă din voi şi dintre voi duhul dezbinărilor, al vorbirilor felurite, al certurilor şi al zavistiei!

O, de câte lacrimi, de câte rugăciuni, de câte cuvinte zguduitoare, de câte argumente dureroase, de câte dovezi de dragoste zdrobită a fost nevoie din partea sfântului om al lui Dumnezeu ca să le poată trezi conştiinţa lor adormită de păcate! Ca să le poată deschide ochii minţii sănătoase, lipiţi de cleiul păcatului. Şi să le străpungă inima învârtoşată de tot, pentru a-i salva de la pierzarea îngrozitoare în care se prăbuşiseră!

Dacă n-ar fi fost aceste suferinţe ale părintelui lor sufletesc pentru ei, poate că nici nu s-ar mai pomeni astăzi nici despre corinteni, cum nu se pomeneşte de atâţia, care, cândva şi cândva, erau nişte suflete şi nişte adunări ca nişte grădini ale lui Dumnezeu. Dar, mai târziu, au fost pustiite de păcat ca nişte Sodome.

Dragii mei fraţi, care aţi ajuns şi voi într-o stare asemănătoare cu aceea în care erau fraţii şi surorile din Corint, în vremea când Domnul le trimitea înştiinţarea acestei epistole, vă rugăm în numele Domnului nostru Iisus Hristos, treziţi-vă!

Treziţi-vă cu un ceas mai devreme! Treziţi-vă cu toţii şi treziţi-vă bine!

Vă rog să recitiţi fiecare în genunchi şi cu lacrimi această epistolă a lui Dumnezeu, căci din genunchi şi cu lacrimi a fost scrisă şi ea. După cum le adevereşte scriitorul ei însăşi: V-am scris cu multă mâhnire şi strângere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, nu ca să vă întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare pe care o am faţă de voi… Dacă a fost cineva o pricină de întristare, nu m-a întristat numai pe mine, ci pe voi toţi, cel puţin în parte, ca să nu spun prea mult… (II Corinteni 2, 4-11). Şi faceţi şi voi cum au făcut fraţii corinteni, după ce au primit înştiinţarea Domnului, prin Apostolul Său.

O, ce frumos le scrie el: …Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău… Şi chiar dacă mi-ar fi părut rău… totuşi acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă… În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, ea aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată… Căci, uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire. Ce mânie, ce frică, ce dorinţă aprinsă, ce râvnă, ce pedeapsă!… (II Corinteni 7, 8-11).

Iată drumul cel bun pentru ieşirea din stări de acestea. Iată drumul pe care trebuie să-l luăm de fiecare dată când, undeva, se ajunge în astfel de necaz. Ferice de cine face aşa şi nu altfel. E singura salvare. În numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă rugăm, şi noi, fraţilor, ascultaţi acest îndemn şi faceţi aşa şi voi!

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei, vol. 1