Uitați-vă la cuibul rândunelelor. Ce minunată învățătură sufletească veți afla și aici! Rândunica își creşte repede puii şi se găteşte de zborul cel mare din toamnă. Hrănindu-şi puişorii, parcă le zice:
– Siliți-vă, dragii mamei, să creșteți repede, căci n-avem aici casă stătătoare… La toamnă, noi trebuie să zburăm de aici într-o altă lume.
– Cum, mamă dragă, noi nu rămânem aici, în casa asta?
– Nu, dragii mei, noi nu vom rămâne aici. Când va veni frigul, noi vom zbura într-o lume mai bună, unde nu-i iarnă niciodată şi unde pomii întruna sunt verzi… Învăţaţi-vă, dragii mamei, să zburaţi.
Încercaţi-vă şi vă întăriţi mereu aripile, căci ca mâine va trebui să facem o cale lungă, lungă… Aşa e şi viaţa noastră. O pregătire pentru călătoria cea mare.
Când vine toamna, când vine iarna vieţii (moartea), noi trebuie să zburăm într-o altă lume, într-o lume minunată, unde pomii înfloresc de douăsprezece ori pe an şi unde apele-s vii (Apocalipsa 22, 2). Viaţa noastră trebuie să fie o pregătire pentru această călătorie. Noi trebuie să creştem repede în cele sufleteşti (II Petru 3, 38). Noi trebuie să ne încercăm mereu aripile credinţei şi ale rugăciunii. Noi trebuie să stăm totdeauna gata de zbor pentru calea şi călătoria cea lungă a veşniciei, căci „noi suntem străini şi călători pe pământ” (Evrei 11, 13) şi nu avem aici casă stătătoare, ci o aşteptăm pe cea al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu (Evrei 11, 10).
Însă, vai, cei mai mulţi creştini nici habar nu au de aceste lucruri. Îi prinde „toamna”, îi prinde moartea, fără aripi sufleteşti.
De când eram prunc în casa părintească, îmi aduc aminte de un lucru duios. Când a sosit timpul să plece rândunica de sub streaşina casei noastre, un puişor n-a putut pleca. Din ceva pricină nu i se dezvoltaseră aripile. Sărmanul! A trebuit să se despartă de mama şi de fraţii lui. Ce despărţire jalnică va fi fost aceasta; cum va fi strigat în urma lor: „Nu mă lăsaţi… luaţi-mă şi pe mine…” Dar totul era în zadar. El nu putea fi ajutat, pentru că n-avea aripi.
Nouă ni s-a făcut milă de el. L-am luat în casă; l-am îngrijit ca pe un mic orfan, dar când a sosit iarna s-a stins. N-a putut suporta clima cea aspră de iarnă.
În chipul acesta vor fi şi cei pe care moartea îi va afla fără aripi sufleteşti. Ei vor vedea pe alţii zburând spre ţara veşniciei… vor striga disperaţi în urma lor: Nu mă lăsaţi, luaţi-mă şi pe mine… Dar totul va fi în zadar. Ei vor rămâne în pierzare veşnică, pentru că nu şi-au câştigat aripi sufleteşti.
Preot Iosif Trifa, Căutaţi la păsările cerului!
