Plata păcatului este moartea. (Romani 6, 23)
Dacă ia aminte cineva la omul mâncat de poftele lumii și la cel care urmează căile lui Dumnezeu, vede la dânșii mari deosebiri nu numai de la faptă la faptă, de pildă, că unul poftește după băutură, pe când celălalt nu; ci și în înfățișarea lor întreagă se vede că astfel este unul, altfel celălalt. Omul lumesc este mai zvăpăiat, mai tulburat, mai împins spre o poftă sau alta. Omul duhului este mai tihnit, mai gânditor. Omului lumesc nu-i dau pace poftele lui, îl scot din casă afară. Vrea să se mai vadă cu ai lui, să se înhăiteze cu cei mâncați de gusturi asemenea cu ale lui, pentru ca să se zbânțuiască mai turbați în gustarea păcatului.
Ați văzut bețiv care să-și ia clondirul cu vin sau rachiu și să meargă acasă la el sa-l soarbă în tăcere? Aș! Nu-l lasă inima să facă aceasta singur.
Îndată ce credinciosul Domnului îi alungă hotărât și pentru totdeauna de la el pe ademenitorii lui cei răi și arată că vrea de acum cu tărie să-L urmeze pe Domnul și Mântuitorul său Iisus Hristos, vrăjmașul satana pornește împotriva lui o altă prigoană și mai nimicitoare. În astfel de vremi, cel prigonit are de obicei doar puține locuri de scăpare. Unii credincioși își caută, în prigonire, scăparea în adăpostul omenesc, dar în felul acesta ei îi pun în primejdie pe cei care le-au arătat bunăvoință și i-au adăpostit. În zilele tiraniei, vrăjmașul luptă cu toată armătura sa nedreaptă și silnică. Și nu se dă în lături de la nici o nelegiuire. De aceea credinciosul trebuie să ia și el toate armele Duhului Sfânt, fiindcă bătălia va fi lungă și grea. Dar izbânda i-o asigură Dumnezeu.
O, ce puternic ne grăiește
un trup înțepenit și mut
de timpul care nu mai este,
de harul cel pe veci pierdut!
Ce prevestire-ngrozitoare
ne este-un trup într-un sicriu
pentru prezentul de-ndurare
sau viitorul prea târziu.
Nu mai înșela pe nimeni, nici să-și lase soțul, nici să-și lase credința. Nici să-și lase frații, sau casa, sau pâinea, sau cinstea, sau taina – numai pentru ca tu să ai, sau vrăjmașul să aibă vreun folos de la el. De la sinceritatea, sau neștiința, sau slăbiciunea semenului tău! Păcatul înșelătoriei este totdeauna o vină. Dar când este făcut în numele adevărului și al sfintei credințe, – el este de o mie de ori mai vinovat.
Am păcătuit fiecare, și mai păcătuim încă.
O, frații mei de mamă, cu ce dor v-am căutat!
Nici munți n-au fost, nici teamă, nici lei să-i bag în seamă
atunci când m-ați chemat!
V-am prețuit iubirea mai mult ca viața mea.
Cu toată dăruirea v-am vrut nedespărțirea,
dând totul pentru ea.
Rămâneți tari. (Galateni 5, 1)
A fi creștin înseamnă să fii hotărât a urma lui Hristos. Sfântul Augustin spunea că nehotărârea e cel mai mare păcat împotriva mântuirii.
Cel ce se îndoiește – zice sfântul Apostol Iacov – seamănă cu valul mării tulburat și împins încoace și încolo de vânt. Un astfel de om să nu aștepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât și nestatornic în toate cărările sale (Iacov 1, 7-8).
Nimic mai neplăcut decât să ai de-a face cu un om nehotărât și schimbăcios, care te lasă în baltă când ți-e lumea mai dragă. Un astfel de om acum te laudă și-ți ridică osanale, acum te vorbește de rău și aruncă asupra-ți cu noroi și batjocuri. Pentru el e tot una și da, și nu. Aceasta e purtarea celor ce sunt în felul lumii (II Corinteni 1, 17).
Vine tineretul Tău la Tine ca roua. (Psalmi 110, 3)
Multe lucruri bune și multe biruințe a adus în țara aceasta Oastea Domnului. Una dintre aceste biruințe este, desigur, și mobilizarea tineretului și strângerea lui sub steagul Domnului Iisus. Alături de frații lor mai vârstnici, sute și mii de tineri se luptă astăzi în ostășia Domnului din Biserica Lui. Adunările Oastei sunt pline de tineri voluntari care însuflețesc și aprind adunările cu focul tineresc pe care Duhul Sfânt l-a aprins în inimile lor.
Câtă bucurie, să vezi cum tineri, fete și feciori, Îl slăvesc pe Domnul ca niște privighetori ale Domnului, alături de părinții lor, prin adunările Oastei!
O, noi ne-am bizuit pe Domnul
de-aceea nu ne-a nimicit
nici vântul când vuia năprasnic,
nici valul când izbea cumplit.
Bizuiți-vă pe Domnul
toți ai Lui în orice fel
căci în El au biruința
cîți se bizuiesc pe El.
Când omul privește cerurile, măreția creațiunii Mâinilor lui Dumnezeu, soarele, luna și stelele pe care le-a făcut El, Nemărginirea spațiilor și nebănuita mărime a corpurilor cerești, așezarea acestora ca să stea, sau ca să se miște, după legile eterne, în această întindere nesfârșită, abia atunci bietul om se vede pe sine însuși redus la adevărata sa micime, cu toată lumea pe care viețuiește el și care este tot așa de redusă și ea! Atunci, umilit și rușinat, omul se recunoaște ce nimic este. Un nimic nevrednic de nici o atenție. O creatură la care nu merită nici să Te gândești, Doamne, nici să-l iei măcar în seamă, da, acesta este omul. Chiar și cel mai puternic om. Chiar și cel mai puternic neam de oameni. Căci, puși într-un cântar, ar fi mai ușori decât o suflare, spune psalmul sfânt (Psalmi 62, 9). Mai fără însemnătate ca o picătură de apă. Sau ca un fir de praf (Isaia 40, 15-17). O, ce înțelepte sunt aceste cuvinte!
O, nu-i ușor, Iisuse, să sufăr și să tac
când mi-aș striga durerea, ca tunetul de tare
dar, din mormântul vinei în care plâng și zac,
n-aș vrea să-Ți cer, Iisuse, nimic decât iertare.
Iertare pentru gândul temut și îndoit
cel încolțit din duhul ne-ncrederii în Tine
când, în adânc, cu-ndemnul viclean m-am învoit
și mi-am robit ființa nădejdilor străine.
