Nu vă-nșelați cântând fățarnic de dragoste la toți mereu
căci nu-i în voi, demult, nici urmă din dragostea lui Dumnezeu.
Cuvântul numelui ei dulce, îl spuneți și-l cântați mințind
spre-a-i face ca pe voi, fățarnici, pe-acei ce-n curse vi se prind.
Nu înșelați măcar pe alții, mereu de dragoste spunând
când voi, nimic din sfânta-i taină, n-aveți în suflet, nici în gând.
Cuvântul ei cel scump e faptă și-i lacrimă și-i umblet sfânt.
Voi cei cu umblete ascunse, de ce-ntinați acest cuvânt?
Prin însăși viața sa în lumea aceasta, fiecare om este un luptător, căci viața însăși este o luptă, o luptă uneori atât de crâncenă și de grea. Ce luptă grea duce omul uneori pentru câștigarea culturii, a științei, a pâinii, a slavei lumești, a avuției sau a plăcerilor trecătoare!
Atât de mulți oameni își dau viața și își vând sufletul zilnic făcând totul pentru dobândirea lucrului pentru care luptă. Numai viața atâtor de puțini oameni este o luptă sfântă și stăruitoare pentru Împărăția lui Dumnezeu, pentru cauza lui Hristos, pentru mântuirea sufletului lor și al altora.
Domnul Iisus Hristos a spus: Împărăția lui Dumnezeu se cucerește prin luptă. Și cine dă năvală acela pune mâna pe ea.
Frații și surorile din Ighiel, județul Alba, au organizat o frumoasă adunare de mulțumire pentru roadele sufletești și pâmântești pe care Domnul ni le-a dăruit, în casa de adunare a Oastei din Ighiel, pe 28 Octombrie 2017.
Tema acestei adunări este cuprinsă sintetic, dar cuprinzător, în versetul ales ca motto: Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile în Numele Domnului nostru Iisus Hristos. (Efeseni 5:20)
Notă: Filmarea transmisiei este neprelucrată și poate include pauze și/sau alte întreruperi cu cauze tehnice.
O, apără-ți steagul cu orișice preț
că-n el e izbânda și ținta credinței.
Cât steagul se nalță și arde măreț,
luptăm și răzbatem crezând biruinței.
O, apără-ți steagul oricine-i acel
ce-l ține și nalță în fața oștirii
că-n steag e nădejdea – să lupți pentru el
păstrându-ți cu frații tăria unirii.
Și venind ucenicii, L-au deșteptat pe El zicând: Doamne, mântuiește-ne că pierim. (Matei 8, 25)
Merită să ne dăm osteneala ca totdeauna, tare și neclintit, să ținem minte și niciodată să nu uităm că Dumnezeu este bun și plin de dragoste, nu numai când ne face bine, ci și când ne pedepsește. Cu adevărat pedepsele și certările Sale se numără între cele mai mari binefaceri și sunt dovadă ale proniei Lui celei îndurătoare.
Aceste două cuvinte, ”vechi” și ”nou” arată două calități nu doar diferite, ci chiar opuse una celeilalte. Dar, în timp ce unele perechi de astfel de cuvinte, numite gramatical antonime, arată calități care se exclud reciproc în orice circumstanță, cum ar fi: bun-rău sau adevăr-minciună, altele pot exista alături semnificând lucruri pozitive, deopotrivă bune și necesare. Adică nu putem pune alături adevărul cu minciuna pentru a realiza o lucrare, astfel de ”potriviri” fiind opera specifică a diavolului, dar a accepta și folosi într-o lucrare lucruri vechi și lucruri noi se dovedește de multe ori că este bun și necesar, deși privite pe linia timpului, ele se află la antipozi.
O altă vârstă-acum mi-aș vrea,
mai luminoasă și-ncărcată.
Dar altfel de trăiri, în ea,
nu mi-aș dori s-am niciodată!
O altă inimă mi-aș vrea,
mai tânără și mai curată.
Dar altfel de iubire-n ea,
nu mi-aș dori s-am niciodată!
Mângâiați pe poporul Meu. (Isaia 40, 1)
De curând am citit într-un ziar despre o frumoasă faptă de recunoștință a conducătorilor poporului italian față de o bravă femeie, Maria Uva de la Port Said, de pe Canalul de Suez din Africa. Iată ce scrie ziarul:
„Maria Uva era soția unui proprietar de garaje din colonia italiană de la Port Said, pe Canalul de Suez. La declararea războiului, bărbatul său a trebuit să plece în Abisinia. Maria, fără să verse o lacrimă, îmbrăcată în haine albe, călătorind în picioare într-un automobil, și-a condus bărbatul de-a lungul Canalului de Suez, cântând toate cântecele patriotice pe care le știa, plină de avânt și de dragoste pentru țara ei, Italia, pe care o iubea și mai mult tocmai fiindcă se afla departe de ea.
Era o zi de sărbătoare, pe la ora opt și jumătate seara. După o muncă intensă și fără pic de odihnă în domeniul spiritual-creștin, am ieșit în oraș mânat de anumite treburi. Pe străzile din centru, lume multă. Mașini, trăsuri, autobuze, aleargă toate în goană mare, transportând de la un capăt la altul mulțime nerăbdătoare. M-am oprit câteva clipe, am stat și am privit acest tablou adânc zguduitor. În goana aceasta nebună, am stat și m-am întrebat: unde aleargă această lume atât de zorită? Ce dorește, ce caută și unde merge? Impresionant și zguduitor tablou! O lume care aleargă după vânt!
O, cântecele-acestea nu-s porumbei zglobii
împrăștiați în soare pe-un cer de primăvară,
nici șopot de izvoare cu unde azurii,
nici cântec lin de clopot din tainic ceas de seară.
Ci-s gemetele-amare din umbrele cu dungi,
sunt șiroiri de lacrimi prelinse sub zăbrele,
sunt scrâșnete de lanțuri cu tânguiri prelungi
din anii cei prea negri, prea mulți și grei, cu ele.
