Aceste două cuvinte, ”vechi” și ”nou” arată două calități nu doar diferite, ci chiar opuse una celeilalte. Dar, în timp ce unele perechi de astfel de cuvinte, numite gramatical antonime, arată calități care se exclud reciproc în orice circumstanță, cum ar fi: bun-rău sau adevăr-minciună, altele pot exista alături semnificând lucruri pozitive, deopotrivă bune și necesare. Adică nu putem pune alături adevărul cu minciuna pentru a realiza o lucrare, astfel de ”potriviri” fiind opera specifică a diavolului, dar a accepta și folosi într-o lucrare lucruri vechi și lucruri noi se dovedește de multe ori că este bun și necesar, deși privite pe linia timpului, ele se află la antipozi.
Cele două cuvinte le găsim frecvent în Sfânta Scriptură, ca și-n întregul tezaur de învățături duhovnicești numind lucruri de primă importanță. Astfel, despre vechi și nou vorbim atunci când ne referim la cele două stări sufletești ale omului: pe de o parte omul cel vechi, păcătos, rob al păcatului care trăiește în firea cea veche, nenăscută din Dumnezeu și, pe de altă parte, omul cel nou, născut din Dumnezeu. În acest caz, cele vechi sunt ale păcatului și ale diavolului, deci absolut negative, în timp ce cele noi sunt ale virtuții și ale lui Dumnezeu, absolut pozitive. Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile, s-au făcut noi (II Corinteni 5, 17). În alt context, Domnul Iisus numește nouă învățătura Sa și numește veche mintea oarbă a evreilor necredincioși care rămăsese fixată pe litera legii lui Moise: Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi, altfel, burdufurile plesnesc, vinul se varsă, și burdufurile se prăpădesc: ci vinul nou îl pun în burdufuri noi, și se păstrează amândouă (Matei 9, 17).
Așadar, când ne gândim la firea cea veche, a păcatului, nenăscută din Dumnezeu, cuvântul ”vechi” este pe drept perceput ca însușirea unui lucru negativ, în timp ce cuvântul ”nou” însușirea unui lucru pozitiv. În alte cazuri însă, vechiul are un înțeles pozitiv și chiar superior noului. Așa este, de pildă, când este vorba de învățătura lui Dumnezeu dată poporului evreu de demult și pe care profeții o numeau ”cărarea cea veche” (Ieremia 6, 16). Dar de regulă vechiul și noul au ambele un loc important și bun în planul și lucrarea lui Dumnezeu. Acest adevăr reiese cel mai concludent din cuvintele Mântuitorului: De aceea, orice cărturar care a învățat ce trebuie despre Împărăția cerurilor se aseamănă cu un gospodar care scoate din visteria lui lucruri noi și lucruri vechi (Matei 13, 52).
În orice formă de conviețuire umană, vechiul și noul își au fiecare rolul lor și numai împreună pot duce la starea de progres, de armonie, la starea de bine, în general. Dar când ne gândim la vechi, ne gândim concret la ceea ce este de demult, la ceea ce este tradiție, la ceea ce s-a conservat și transmis până la noi de către cei bătrâni. Iar când ne gândim la nou, ne gândim la ceea ce este recent, la ceea ce este schimbare originală și la tinerii care o provoacă.
Deși acestea conduc numai împreună la armonie și progres, nu este mai puțin adevărat că ele au fost de multe ori în neînțelegere, în conflict. Cine n-a auzit de așa numitul ”conflict dintre generații”, în care cei bătrâni s-au aflat pe poziții foarte discordante față de cei tineri. Cine poate fi vindecat de acest conflict? Tinerii? Bătrânii? De cele mai multe ori și unii și alții.
Conflictul între generații apare totdeauna atunci când ceea ce este mai vechi se încuie comod în conservatorism sau când ceea ce este nou se revoltă violent. Una pretinde ascultare necondiționată, abuzând de autoritatea pe care și-o arogă, iar cealaltă pretinde libertate absolută, generând haosul. Ambele manifestări se situează în două extreme cu efect catastrofal pentru orice formă de conviețuire umană. Iar acest adevăr este cu atât mai important atunci când este vorba de Adunarea Domnului. Cauza profundă a acestei situații triste este totdeauna păcatul care poate stăpâni pe oameni, determinându-i ca în loc de adevărul lui Hristos să pună adevărul propriu, iar în loc de dragostea de semeni să pună dragostea de sine.
Adunarea Oastei Domnului are și tineri și bătrâni, are și lucruri vechi și lucruri noi, dar ceea ce este mai important este faptul că are și valori esențiale, care nu sunt nici vechi, nici noi, pentru că prin natura lor dumnezeiască ele nu se învechesc și de aceea nici nu au nevoie să fie înnoite. Este vorba despre Adevărul Evangheliei Domnului Iisus Hristos (cf. Galateni 1, 8) și/ sau credința, care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna (Iuda 1, 3).
Însă Evanghelia se propovăduiește prin forme care pot fi mai vechi sau mai noi, iar credința se manifestă, de asemenea, tot prin forme mai vechi sau mai noi. Toate aceste forme de propovăduire și manifestare (formele de adunări și manifestări frățești, cântările, mijloacele de evanghelizare, etc.) pot fi moștenite de la cei bătrâni sub un anumit chip, care poate fi modificat într-o anumită măsură de către cei tineri, însă această modificare se poate produce numai în măsura în care nu intră în contradicție cu Evanghelia și nu stinge flacăra credinței. De asemenea, orice modificare sau revizuire nu-și are rostul decât atunci când contextul și interesul curat al mântuirii sufletelor o solicită. Aici se aplică dictonul: ”când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”. Asta pentru că valorile vechi au totuși un rol precumpănitor. De ce? Pentru că valorile vechi, tradiționale, condensează o experiență.
De multe ori apar inițiative din partea tinerei generații care cer o schimbare, dar, după cum arată experiența, uneori astfel de inițiative suferă de un anume radicalism bazat doar pe idei neverificate, sloganuri care fac trimitere la dragostea de semeni și slujirea lui Dumnezeu, dar care ignoră sau calcă în picioare în același timp alte valori, precum învățătura și duhul înaintașilor care nu se pot învechi, specificul lucrării din care face parte, pacea și unitatea frățească care se păstrează doar rămânând în duhul ascultării frățești.
În cazuri de acestea, bătrânii adunării, dacă manifestă un anumit conservatorism, acesta nu este o simplă respingere a schimbării, ci ei evită frenezia schimbării necontrolate și inutile, a schimbării cu orice preț.
Orice generație are dreptul de a se detașa de anumite aspecte vechi, care poate sunt depășite de contextul în care trăiește, dar ea nu este îndreptățită să anuleze complet ceea ce este al înaintașilor și care este de fapt specificul în care chiar ea, tânăra generație s-a format.
Ca și în cazul relațiilor familiale, atitudinea critică a celor mai tineri poate fi legitimă, dar disprețul și ura atotcuprinzătoare, care desființează, nu.
Dar, pe de altă parte, și suflul cel nou al tinerei generații trebuie apreciat obiectiv, fără patimă, și asimilat cu înțelepciune când și unde trebuie. Înăbușirea bruscă, interzicerea tăioasă a oricărei inițiative ar face un mare deserviciu oricărei adunări, iar bătrânii care iau o astfel de atitudine, scapă din vedere faptul că viitorul oricărei forme de conviețuire umană depinde și de capacitatea ei de progres, iar progresul nu se face decât prin schimbările originale, creațiile noi fundamentate desigur pe valorile vechi, deja existente, moștenite. Fără acest progres, fără creațiile înnoitoare care să împrospăteze valorile și viața unei adunări, se ajunge curând la uzură, desuetudine și anchilozare.
Așadar, bunul mers al unei societăți în general, și al unei adunări în special, necesită relația sănătoasă dintre generații, dintre bătrâni și tineri, dintre vechi și nou.
Adunarea Oastei Domnului este o formă de conviețuire între oameni, o familie duhovnicească care, spre deosebire de alte societăți creștine sau bisericești din țara noastră, cuprinde toate generațiile și toate categoriile sociale. Fiind lucrarea Domnului, ea trebuie să lucreze, iar lucrarea ei, ca să meargă bine, are nevoie de armonie. Această armonie, pe lângă alte condiții, o mai cere, cu siguranță, și pe aceea ca vechiul să se îmbrățișeze frumos cu noul, în duhul iubirii Domnului.
Dar, având în vedere că Oastea Domnului nu este o formă de conviețuire pur umană, ci divino-umană, fiind Lucrarea lui Dumnezeu, acest deziderat al armoniei și al păcii se poate împlini cu adevărat frumos și statornic numai prin sufletele născute din Dumnezeu. Altfel totul rămâne o pură teorie, cu neputință de pus în practică, căci unui bătrân nenăscut din nou, totdeauna i se va părea că este singurul ”înțelept”, iar unui tânăr nenăscut din nou, totdeauna i se va părea că este singurul ”vizionar”.
diacon Costel Căus, Oastea Domnului, anul 2010, nr. 11, pag. 12
