Lucrați pentru mâncarea cea care rămâne pentru viața veșnică – diac. Costel Căuș

Evanghelia Duminicii a VIII- a după Rusalii ne readuce în memorie, an de an, episodul extraordinar al înmulțirii pâinilor în pustie și săturarea cu ele a unui număr de cinci mii de bărbați, afară de femei și copii. Această evanghelie, pe lângă alte învățături, ne mai ajută să înțelegem cât de dăruit nouă ne este Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Toate minunile săvârșite de Domnul Iisus sunt de fapt o încălcare a legilor naturii sau ale firii pământești. Ori că satură cinci mii de bărbați cu 5 pâini și doi pești, ori că merge pe mare ca pe uscat, ori că vindecă instantaneu boli incurabile, ori mai ales, că readuce la viață un trup mort, Mântuitorul suspendă de fiecare dată legile firii sau le încalcă atât de flagrant încât ele uimesc, înspăimântă, entuziasmează și conving mulțimile că cel ce face astfel de fapte are o legătură cu totul specială cu Dumnezeu. În cazul Domnului Iisus, desigur, toate minunile le săvârșește cu propria putere. El este Dumnezeu Întrupat, Persoana Dumnezeiască prin care au fost create toate lucrurile (Ioan 1, 3). Prin El a fost creată și lumea materială și, implicit, legile după care se conduce ea. De aceea este normal să-i fie la îndemână suspendarea sau anularea legilor pe care El Însuși le-a fixat.

Deci Domnul face nenumărate minuni, inclusiv cea de față, și satură mai bine de cinci mii de guri flămânde. Acum, ca și în celelalte cazuri, observăm un lucru foarte important care ni-L înfățișează pe Domnul și mai strălucit. El nu a săvârșit nici o minune în beneficiul personal, ci numai în beneficiul poporului. Ba, în ceea ce-L privește pe El însuși, a experimentat vitregia condiției umane în felul cel mai dur. Ca Dumnezeu putea să-și pună la dispoziție toate condițiile confortului și bunăstării pământești, de vreme ce nu-l putea împiedica nicio lege a naturii. Putea să se nască într-o casă caldă, curată și bogată, putea să aibă o copilărie cu de toate, o propovăduire comodă și îndestulată, ba chiar și o moarte ușoară, dacă tot trebuia să moară.

Însă toate acestea au fost foarte departe de Domnul Iisus care, odată cu firea omenească cea căzută în păcat, și-a asumat toate neputințele, slăbiciunile, ispitele și durerile ei și încă la nivelul cel mai crunt. Sfinții părinți spun că oamenii experimentează durerea în alternanță cu plăcerea. Domnul însă a experimentat doar durerea, nebucurându-se de nicio plăcere, de nicio mică dezmierdare a simțurilor așa cum căutăm aproape toți și aproape în fiecare clipă. Ci, în El a fost doar ce-i greu și nesuferit în om, afară de păcat. Capitolul 53 de la profetul Isaia dă mărturie în acest sens.

Așadar Domnul nu s-a folosit de puterea Lui dumnezeiască nici măcar odată în beneficiul personal. Deși putea, în tot ce a suferit El nu și-a îndulcit cu absolut nimic suferințele și condiția umană în care era. Nu a trișat. Dinarul pescuit de Petru din pântecele peștelui a fost aruncat în visteria templului, în rest, toți banii de hrană îi aduna din milosteniile oamenilor ca orice misionar care trăiește din mila celor care primesc cuvintele lui. Relevant este episodul cu ispitirea din pustie când satana a încercat să-L determine pe Domnul să transforme pietrele în pâini. Deși trupul Domnului era cumplit chinuit de foame după cele patruzeci de zile de post, a respins ferm ispita. Pentru El a rămas durerea foamei și ascultarea de Cuvântul Tatălui, singura hrană permisă în acele împrejurări. La fel s-a întâmplat și când a trebuit să pătimească. Nici sfatul ucenicului Petru, nici oferta grecilor, nici teama din Grădina Ghetsimani, nici cinismul răstignitorilor nu L-au înduplecat să renunțe, să se menajeze sau să se răzbune. Tatăl îi putea trimite mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri care să-i nimicească pe toți puternicii și înarmații lui răstignitori. O putea face, dar nu a făcut-o pentru că tocmai pentru aceste suferințe și pentru această moarte părăsise El Slava și se deșertase de ea. Domnul a împărtășit suferința umană la cotele cele mai încinse pentru că aceasta era calea unică a răscumpărării noastre. Asta e soarta oricărui erou eliberator, a oricărui profet.

Ceea ce este de remarcat, este că și ucenicii Lui au împărtășit aceeași soartă. Nici ei nu au beneficiat de vreo menajare din partea Mântuitorului. Logica evangheliei ne induce faptul că Domnul nu a făcut nicio minune ca să-i sature pe ucenici. Astfel de ce s-ar mai fi dus să cumpere din cetatea Sihar, cât timp Domnul a vorbit cu samariteanca? Dacă Lui, Domnului, i s-au făcut atâtea necazuri, cu atât mai mult ucenicilor. Ucenicii aveau să împărtășească inevitabil aceeași soartă (Ioan 15, 20).

Același lucru rămâne valabil pentru toți credincioșii adevărați până la sfârșitul veacurilor. Nimeni dintre noi nu trebuie să râvnim o altă soartă. Deși Domnul este Cel ce ne poartă de grijă cu atâta dărnicie, și în cele sufletești dar și în cele pământești, totuși nu acestea din urmă trebuie să fie motivul iubirii și ascultării de El. Ci, singură iubirea ce ne leagă de El, ca Persoană, trebuie să rămână unicul motiv al ascultării și slujirii Lui. E adevărat și faptul că frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii, frica de osânda meritată este cea care ne înduplecă de cele mai multe ori să venim la picioarele Lui. Dar frica aceasta de pedeapsă trebuie să fie repede înlocuită de iubirea Lui. Astfel înseamnă că noi nu L-am perceput corect, ci doar parțial. Sau, tot adevărat este și faptul că unii oameni au venit la Domnul pentru a scăpa de vreun necaz sau primejdie grea. Sau pentru a primi ceva de care chiar aveau nevoie.

Domnul, în marea lui îndurare, cheamă și pe această cale la El. Însă, cu toate acestea, rămâne valabil adevărul că numai în iubire se află creșterea și desăvârșirea noastră duhovnicească.

Nu trebuie să-L urmăm pe Domnul pentru ceea ce ne dă, ci pentru împărtășirea iubirii Lui. Pentru ceea ce primești ca dar mărunt se cuvine să fii recunoscător. Dar iubirea nu se poate alimenta din daruri mărunte. Iubirea adevărată se naște și se alimentează tot din iubire. Din iubirea celuilalt către care vine cun răspuns fericit. Acesta este singurul DAR pentru care putem iubi pe Domnul. Darurile mărunte, pământești, pot doar înfrumuseța o relație de iubire, o pot pregăti să înțeleagă iubirea celuilalt dar nu o pot produce și susține doar ele însele. Ce eșec suferă oricine crede că poate câștiga inima cuiva prin daruri. Dacă cineva te dorește pentru darurile tale, pentru ceea ce-i oferi pământește, nu ai nici un motiv de mulțumire. Abia când cineva te iubește pentru tine însuți simți adevărata împlinire. Pentru că celălalt răspunde iubirii tale cu o iubire pe măsură.

La fel e și cu Domnul.

Omul credincios adevărat trebuie neaparat să descopere din ce în ce mai mult iubirea Domnului. Chiar dacă urmarea și slujirea Lui l-ar costa sacrificii mari, el se simte fericit. Strofa unei cântări spune astfel: Cred, Doamne, că de vrei, / Tot greul poți să-l iei. / Dar, chiar de nu mi-l vei lua, / tot cred iubirea Ta.

Aceasta este starea sănătoasă. Indiferent prin ce îngăduie Domnul să trecem, noi să avem mereu încrederea puternică în îndurarea și izbăvirea Lui. Însă chiar dacă izbăvirea mult dorită nu vine, rămânem neclintiți în iubirea și credincioșia față de El crezând că El are un plan diferit de gândurile noastre dar spre binele nostru nespus mai mare. Cel ce cârtește însă în necazuri, dovedește că nu trăiește în iubirea Domnului.

De aceea, să ne silim spre această iubire a Lui. Chiar dacă ne vedem uneori neputincioși fiindu-ne greu să acceptăm ceea ce rânduiește Domnul în viața noastră, cel puțin știm ce avem de făcut: să ne adâncim mai mult în cunoașterea Domnului, ca să-l cunoaștem și să ne împărtășim mai deplin din iubirea Lui.

Diacon Costel Căuș, Oastea Domnului, anul 2011, nr. 8-9, pag. 10