Mângâiați pe poporul Meu. (Isaia 40, 1)
De curând am citit într-un ziar despre o frumoasă faptă de recunoștință a conducătorilor poporului italian față de o bravă femeie, Maria Uva de la Port Said, de pe Canalul de Suez din Africa. Iată ce scrie ziarul:
„Maria Uva era soția unui proprietar de garaje din colonia italiană de la Port Said, pe Canalul de Suez. La declararea războiului, bărbatul său a trebuit să plece în Abisinia. Maria, fără să verse o lacrimă, îmbrăcată în haine albe, călătorind în picioare într-un automobil, și-a condus bărbatul de-a lungul Canalului de Suez, cântând toate cântecele patriotice pe care le știa, plină de avânt și de dragoste pentru țara ei, Italia, pe care o iubea și mai mult tocmai fiindcă se afla departe de ea.
…Soldații de pe vaporul italian, care nu știau cine e, electrizați, au cântat în cor cu dânsa, au aplaudat, îmbărbătați de strigătele ei Evviva!; au rugat apoi pe soțul ei s-o lase să le scrie când vor fi… în foc! Și de atunci, luni întregi, fiecare convoi de soldați și de marinari care trecea prin canalul îngust, fiecare vapor care trecea cu grijă prin canalul ce leagă Mediterana de Oceanul Indian era însoțit câte 5-6 ore de automobilul în care Maria Uva, în picioare, agitând un steag mai mare decât ea, cânta cu megafonul ariile înflăcărate, îmbărbătând inimile celor ce mergeau să lupte și să moară pentru patrie.
Pentru aceasta a fost decorată.”
Desigur că fapta acestei femei și-a avut partea ei de seamă în biruința italiană în Abisinia. Numai cine a trecut printr-o luptă mare știe ce înseamnă îmbărbătarea în ceasurile grele… și un război nici nu se poate câștiga fără elan, fără însuflețire și îndrăzneală, fără suflet. Cine a fost la Mărășești știe cum s-au cules laurii în luptele de acolo. Toată lumea spune că acolo a biruit credința, înflăcărarea și vitejia soldatului român.
Și în războiul cel duhovnicesc ne trebuie la fel, îmbărbătare și îndrăzneală; frica omoară credința, moleșeala îți slăbește puterile, tristețea te doboară înainte de a ajunge la țintă. Câtă ușurare și ajutor, să ai pe cineva care să-ți insufle mereu curaj, nădejde, credință în biruința de la sfârșit!
Câtă binecuvântare a adus lumii apostolul Pavel, care a purtat pe meleagurile ei steagul Golgotei, chemând la lupta mântuirii! Înflăcărați de iubirea Crucii, miile de martiri și mucenici mergeau la moarte cântând de bucurie… O astfel de putere de a trăi și muri pentru Hristos ne trebuie și nouă, creștinilor de azi (Romani 14, 8).
Pentru aceasta e nevoie însă, în primul rând, de acei “nebuni pentru Hristos” (I Corinteni 4, 10) care să nu umble după foloasele lor (Filipeni 2, 21), ci să-și arunce cu bucurie pâinea pe suprafața apei (Eclesiastul 11, 1), să se jertfească pentru a ține sus Cuvântul vieții (Filipeni 2, 16), stăruind zi și noapte (Fapte 20, 31) în alergarea de a-i sluji pe alții. Prin astfel de apostoli a biruit în Anglia Evanghelia și prin ei biruie pretutindeni.
Un astfel de om a ridicat Dumnezeu și în țara noastră. Pe acel “cineva” l-am avut și noi la Oastea Domnului. Când noi zăceam în neștiință și rătăcire, în păcat, în mocirla tuturor patimilor și nevoilor, o trâmbiță cu glas deslușit a început să se audă (I Corinteni 14, 7-8). “Deșteaptă-te tu, care dormi, și te va lumina Hristos” (Efeseni 5, 14). Iar noi, buimăciți de multa dormire, ne-am deșteptat din greul somn și ne-am întors cu bucurie la Iisus, al nostru Domn.
Și goarna suna mereu și alți, și alți frați mereu se trezeau, și ne-am văzut deodată strânși la luptă sub steagul Golgotei mii de suflete de pe toate meleagurile țării. Iar gornistul, stând mereu de veghe, ne întovărășea zi de zi în călătoria noastră prin “Suez-ul” cel sufletesc, spre “Abisinia” luptelor noastre pentru dobândirea Canaanului Ceresc.
Purtând în mâinile-i slabe steagul Golgotei, ne cânta mereu la megafonul dragostei Cântarea Mielului (Apocalipsa 5, 9), întărind mâinile slăbănogite și genunchii ce se clătinau, spunând celor slabi de inimă: “Fiți tari și nu vă temeți!” (Isaia 35, 3-4). Neobosit ca Maria Uva, nu voia să știe decât de frații lui care merg în luptă și de poporul Domnului: “Mângâiați, mângâiați pe poporul Meu, zice Dumnezeu vostru” (Isaia 40, 1). Iar miile de ostași, înflăcărați, strigau și ei aprinși de dor: “Să ne scrii, să ne scrii, părinte Iosife!”
Și părintele Iosif ne-a scris mereu, îndemnând poporul pe calea cea bună; la ieșirea din păcate, la lupta pentru dreptate. Dar iată că într-o noapte, gornistul fu oprit… steagul smuls din mână, iar fluierul aruncat la pământ; și de-atunci nu ne-a mai putut scrie. De-atunci e liniște de moarte. O liniște înfricoșată. Cei ce mai trec la luptă se urcă din când în când și acum pe “catarge”, dar n-o mai văd pe “Maria Uva”… Și durerea le sfâșie inima. In dorința de a-i mai auzi o dată glasu-i drag, ei cântă și se roagă de-a lungul țărmului nădejdii:
Doamne, adă iarăși din patul durerii
Pasărea ce cântă Imnul mângâierii.
Dezleagă-i iar graiul, să ne poată spune
Despre jertfa Crucii și-al Golgotei nume.
Așteptăm și ne rugăm… Doamne, Tu vezi… Tu știi.
Ioan Marini, Ecoul, anul 1937, nr. 6, pag. 1-2
