O, cântecele-acestea – Traian Dorz

O, cântecele-acestea nu-s porumbei zglobii
împrăștiați în soare pe-un cer de primăvară,
nici șopot de izvoare cu unde azurii,
nici cântec lin de clopot din tainic ceas de seară.

Ci-s gemetele-amare din umbrele cu dungi,
sunt șiroiri de lacrimi prelinse sub zăbrele,
sunt scrâșnete de lanțuri cu tânguiri prelungi
din anii cei prea negri, prea mulți și grei, cu ele.

Iar șoaptele frumoase din tot ce-am și cântat
sunt clipele prea rare când sfânta fericire
s-a-nduioșat o clipă trecând și mi-a lăsat
sau mi-a părut că-mi lasă un zâmbet de iubire…

… O, cât doresc de tainic și de-nsetat un veac
și-o lume fără lanțuri și fără-ngrijorare,
să scap de amintirea trăită și să-mi fac
o altfel de viață și-o altfel de cântare.

Să-mi uit pe veci trecutul de spaime și coșmar
cu vinovate-ntoarceri prin visurile mele
și umbrele trecute cu gheare de pândar
pe veci să mă despartă un zid ceresc de ele!