Și venind ucenicii, L-au deșteptat pe El zicând: Doamne, mântuiește-ne că pierim. (Matei 8, 25)
Merită să ne dăm osteneala ca totdeauna, tare și neclintit, să ținem minte și niciodată să nu uităm că Dumnezeu este bun și plin de dragoste, nu numai când ne face bine, ci și când ne pedepsește. Cu adevărat pedepsele și certările Sale se numără între cele mai mari binefaceri și sunt dovadă ale proniei Lui celei îndurătoare. De aceea, când tu vezi că s-au ivit foame și molină, secetă, ploi multe, sau vreme rea, sau altceva de felul acesta, și că vin peste neamul omenesc, nu te supăra, nu cârti, ci închină-te Pricinuitorului acestora și admiră-L pentru purtarea Lui de grijă. El este Cel care trimite toate acestea și pedepsește trupul, pentru ca sufletul să se îndrepte și să se mântuiască.
Poate că te întrebi: “Cum, Dumnezeu trimite astfel de nenorociri?”. Dumnezeu le trimite! Și aș putea vesti aceasta înaintea a toată lumea: Dumnezeu le trimite! Când eu zic aceasta, am de partea mea pe prorocul Amos, care strigă și zice: Se întâmplă vreo nenorocire în cetate fără ca Domnul să nu o fi pricinuit? (3, 6).
Cuvântul “rău” este încă un cuvânt cu două înțelesuri. Este un rău, care este adevăratul rău, adică păcatul, de pildă desfrânarea, lăcomia averii și sute de alte păcate, care cu dreptate merită cele mai mari certări și pedepse. Sunt însă și rele, care propriu zis nu sunt rele, ci numai se numesc așa, precum: foametea, molima, moartea, boala, ș.a. Acestea de fapt nu sunt vreun rău, ele numai se numesc așa. Eu nu zic aceasta în zadar, căci dacă ele ar fi adevărate rele, nu ar putea să fie pentru noi pricină de un bine așa de mare, prin aceea de pildă că ele smeresc mândria noastră, alungă ușurătatea minții și ne fac mai râvnitori și mai băgători de seamă.
Psalmistul zice cu privire la iudei: “Când Dumnezeu îi ucidea pe dânșii, atunci Îl căutau pe El, se întorceau și reveneau la Dânsul” (Psalmul 77, 38). Așadar, el vorbește despre un rău care făcea pe iudei mai cuminți, mai buni și mai râvnitori, îi întorcea la fapta cea bună. Însă el nu grăiește despre acele rele care merită defăimare și pedeapsă, căci păcatele nu vin de la Dumnezeu ci sunt fapte ale voii noastre răzvrătite. Celălalt fel de rele, despre care vorbește prorocul Amos, este destinat tocmai spre a ridica păcatele și a le depărta.
Așadar, prorocul Amos, prin cuvântul „rău” înțelege necazurile și nenorocirile, care se numesc rele nu după firea lor, ci numai după socotința oamenilor. Fiindcă noi suntem obișnuiți a numi rău nu numai furtul, curvia, ș.a., ci încă și întâmplările nenorocite, de aceea și prorocul întrebuințează acest chip de grăire, când zice: „Se întâmplă vreo nenorocire în cetate fără ca Domnul să nu o fi pricinuit?”. Încă mai înainte spusese Domnul aceleași prin prorocul Isaia: “Eu sunt Domnul Dumnezeu cel ce face pace și zidesc rele” (Isaia 45, 7). Prin cuvântul “rele” se înțeleg necazurile și nenorocirile. Asemenea înțelege și Hristos, când zice ucenicilor Săi: “Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34), adică necazul ei.
Deci este clar că în toate aceste locuri, prin cuvintele “rău”, “răutate”, se înțeleg pedepsele și certările pe care ni le trimite Dumnezeu, tocmai prin aceasta arătându-ne purtarea Sa de grijă pentru noi.
Și doctorul merită laudă nu numai atunci când duce pe bolnav în grădini luxuriante și în livezi, în băi și apă proaspătă sau la mese scumpe, ci și atunci când el lasă pe bolnav să sufere foame și sete, îl ține pe pat sau în odaie, ba încă îi răpește chiar lumina soarelui, astupând și întunecând ferestrele; de asemenea, când îl taie și-l arde, și îi dă doctorii amare. Oricâte altele de felul acesta ar face el, totuși rămâne doctor vindecător.
Deci, nu este, oare, cea mai mare nebunie ca pe acest doctor, după ce a născocit atât de multe rele, totuși să-l lăudăm, iar pe Dumnezeu, dimpotrivă, să-L hulim și să tăgăduim ocârmuirea lumii prin El, când aduce asupra noastră asemenea chinuri? Și cu toate acestea, El este adevăratul doctor pentru trup și pentru suflet! Pentru aceea, când El vede că noi, din pricina unei prea mari îndestulări, ne-am făcut semeți și ne-am cuprins de frigurile păcatului, ne scapă iarăși de această boală prin lipsă, prin foame, prin moarte și prin atâtea întâmplări nenorocite, ca prin niște doctorii.
Dar zici tu: “Lipsa și foametea urmăresc numai pe cei săraci, nu și pe păcătoșii cei bogați.” Bine, dar Dumnezeu nu pedepsește numai prin foame, ci și prin mii de alte lucruri. Dumnezeu adeseori a îndreptat pe cei săraci prin foame, iar pe cei bogați și înstăriți prin primejdii, prin boli și prin moarte neașteptată. Dumnezeu știe felurite mijloace și căi spre a ne întoarce.
Tu poți să vezi din istoria strămoașei noastre Eva cât de bună a fost pentru dânsa izgonirea din rai, care atunci părea o foarte mare nenorocire pentru ea. Socotește numai cum era Eva înainte și cum s-a făcut după aceea. Înainte ea a crezut diavolului, amăgitorului și duhului celui rău mai mult decât poruncilor dumnezeiești, și numai singură privirea pomului a ademenit-o să încalce legea dumnezeiască. Dar uită-te cu cât s-a făcut ea mai bună și mai cuminte după izgonirea ei din rai? Când a născut un fiu zicea: “Dobândit-am om de la Dumnezeu” (Facerea 4, 1). Tocmai ea, care înainte disprețuise pe Dumnezeu, năzuiește acum la Dumnezeu, și pentru nașterea fiului ei mulțumește nu firii, ci lui Dumnezeu, Domnul firii, pe Care acum Îl cunoaște și-L proslăvește. Tocmai ea, care înainte își înșelase bărbatul, mai târziu, când a născut al treilea copil, i-a dat un nume care de-a pururea trebuia să amintească copilului că el a fost dăruit de Dumnezeu. Adică ea a zis la a treia naștere: “Mi-a dat Dumnezeu alt fiu în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain” (Facerea 4, 25), referindu-se la ce-l de-al treilea copil, la Set. Ea adeseori își aducea aminte de acea nenorocire, însă nu era supărată, ci mulțumea lui Dumnezeu pentru darul cel nou. Eva numește pe fiul ei cu numele darului, și așa, chiar in numele lui, îi dă un permanent învățământ.
Așadar, Dumnezeu, trimițând Evei o nenorocire, i-a pregătit o bucurie mult mai mare. El a izgonit-o din rai, însă prin această izgonire ea a fost adusă la cunoștința de Dumnezeu, și, prin urmare, a aflat mai mult decât a pierdut. Dumnezeu face cu noi, ca și părintele cel bun cu fiul său. Întâi, acesta lasă pe fiul său să locuiască în casa sa și să se îndulcească de toate bunurile părintești. Dacă însă fiul prin aceste bunuri se înrăutățește, îl îndepărtează de la masa sa și-l alungă de la ochii săi și din casa sa, pentru ca el, fiind în nenorocire și în rușine, iarăși să se îndrepte și să se facă vrednic a se întoarce în casa tatălui său și să dobândească moștenirea părintească. Tocmai așa a făcut Dumnezeu. El a dat omului raiul. Când acesta s-a arătat nevrednic, l-a izgonit de acolo, pentru ca, prin petrecerea afară și prin pedeapsă, să se îndrepte și să se facă vrednic de a fi primit a doua oară în rai, însă în raiul cel ceresc.
Vezi acum că Dumnezeu a fost cu bunătate către oameni și când i-a izgonit din rai? Căci dacă n-ar fi făcut El aceasta, ei nu s-ar fi îndreptat și nu s-ar fi făcut vrednici de rai.
Dumnezeu face cu noi ca vierii cu butucii de vie. Ei nu numai acoperă rădăcina, nu numai o apără de spini, ci o și taie și aruncă multe mlădițe. De aceea ei poartă nu numai sapa, ci și cosorul. Iar pentru aceasta, lor nu le face nimeni vreo observație, ci mai vârtos îi laudă atunci când văd că ei taie multe mlădițe nefolositoare și vătămătoare, pentru ca cele rămase cu atât mai bine să izbutească.
Deci, n-ar trebui oare să fie nebunia cea mai mare ca să laude cineva pe un tată, pe un doctor, pe un vier în chipul arătat și a ocărâ pe tatăl care alungă din casă pe fiul cel fără de socoteală, pe doctorul care dă bolnavului doctorii amare, pe vierul care taie vițele, iar asupra lui Dumnezeu, dimpotrivă, a se tângui și a tăbărâ asupra Lui cu mii de ocări, când El voiește a ne deștepta din amețeala și din nebunia păcătoșeniei?
Oare, aceasta nu este cea mai mare smintire? Ce iertare vom merita noi, când pe Domnul cel atât de bun, îndurat și atât de purtător de grijă pentru noi, Care este mai înțelept decât orice doctor, mai plin de iubire decât oricare tată și Care întrebuințează mai multă sârguință și îngrijire pentru sufletele noastre decât poate întrebuința un lucrător de pământ pentru țarina sa, ce iertare, zic, vom merita noi, când ocărâm și prihănim pe un asemenea Domn, pe Dumnezeu, în loc să ne închinăm Lui?
Departe să fie aceasta de noi! Mai vârtos, când Dumnezeu, după înțelepciunea Sa, retrage darurile și bunurile pe care ni le împrumutase, sau trimite asupra noastră vreo întâmplare rea, să strigăm cu Iov: “Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21). Amin!
Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici și Sărbători, Editura Bunavestire, 2005
