Moise dăduse poporului poruncă: În ziua a şasea, să-şi strângă mană pe două zile, pentru că „ziua a şaptea este zi de odihnă şi de închinare Domnului“ (Ieşirea 16, 23). Dar păcatul lăcomiei i-a scos pe unii să strângă mană şi în ziua Domnului. N-au aflat însă nimic. „Şi au ieşit unii să strângă mană şi în ziua a şaptea şi n-au găsit“.
Evenimentele sunt verigile din care se compune lanţul istoriei noastre, sunt firele din care se ţese pânza ei, sunt adevărurile din care se încheagă explicaţia şi se desfăşoară lupta ei. Nici o verigă singură nu-i un lanţ. Nici un fir singur nu-i o pânză. Nici un adevăr singur nu-i o explicaţie. Aşa şi istoria noastră. Trebuie luate toate la un loc, cu noi toţi.
În vremea aceea, un om oarecare s-a apropiat către Iisus, ispitindu-L pe El şi grăind: „Învăţătorule bune, ce voi face să moştenesc viaţa veşnică?” Iar Iisus i-a zis lui: „Poruncile ştii: Să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Iar el a zis: „Acestea toate le-am păzit din tinereţile mele”.
„Fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră“ este o poruncă şi nu numai un sfat, pentru toţi credincioşii lui Dumnezeu. Dar mai ales pentru împreună-lucrătorii Lui (I Petru 1, 15). Căci mai ales ei trebuie să trăiască înaintea Lui în sfinţenie şi în neprihănire toate zilele vieţii lor (Luca 1, 75). Îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după Chipul lui Dumnezeu, de o sfinţenie şi o neprihănire pe care o dă adevărul (Efeseni 4, 24). Şi, după cum Hristos S-a sfinţit El Însuşi pentru ucenicii Săi (Ioan 17, 19), tot aşa şi ei trebuie să se sfinţească pentru ucenicii lor. Fiindcă numai aşa aceştia vor putea fi sfinţiţi în adevăr.
Conştiinţa răspunderii este partea lucrătoare a cugetului curat. Partea odihnitoare şi răsplătitoare a acestuia este pacea fericită. Între aceste două părţi binecuvântate trăieşte cugetul curat. Cugetul în care se păstrează luminoasă taina credinţei. Fiecare din aceste două părţi o ajută pe cealaltă, ca şi cele două aripi ale vulturului, cu care acesta străbate înălţimile minunate şi care se ajută între ele.
Zis-a Domnul pilda aceasta: „Unui om bogat i-a rodit ţarina. Şi cugeta întru sine, zicând: «Ce voi face, că nu am unde aduna roadele mele?» Şi a zis: «Aceasta voi face: strica-voi jitniţele (hambarele) mele şi mai mari le voi face şi voi strânge acolo toate roadele şi toate bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi, strânse pentru mulţi ani! Odihneşte, mănâncă, bea şi te veseleşte». Dumnezeu i-a zis lui: «Nebune, în această noapte sufletul tău ţi se va cere de la tine înapoi, dar cele ce ai gătit ale cui vor fi? Aşa este acela ce strânge comori pentru el, iar nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte”. (Luca 12, 16-21)
Până când nu te-ai născut într-o familie, cum să fii moştenitorul acestei familii? Până n-ai intrat într-o casă, cum să lucrezi în ea? Până n-ai îmbrăcat uniforma, cum să spui că eşti ostaş? Naşterea din nou este actul prin care reintri în familia lui Hristos. Uşa prin care reintri în Casa lui Dumnezeu. Mijlocul prin care primeşti dreptul de a lucra în via Sa.
„Mulţumesc Domnului nostru Iisus Hristos, Care m-a întărit şi m-a socotit vrednic de încredere, şi m-a pus în slujba Lui!” (I Timotei 1, 12).
Iată strigătul plin de recunoştinţă prin care, poate cel mai vrednic lucrător al lui Hristos, din toate timpurile, a arătat că încrederea lui Dumnezeu este cea dintâi condiţie a unui adevărat slujitor al Său.
Evanghelia pe care o tâlcuim acum închipuie întreaga istorie a neamului omenesc. În chipul unui Samarinean milostiv şi bun a venit şi Iisus Hristos în lume, tămăduind şi mântuind omenirea cea lovită de moarte prin păcatul strămoşesc. Şi Hristos a venit după ce au trecut pe alături „preotul şi levitul“, adică după ce nici Legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să-i dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească. „Untdelemn şi vin“ a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu Sângele Său păcatele noastre“ (Apocalipsa 1, 5).
„Adusu-ne-am aminte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de castraveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi… sufletul nostru s-a scârbit de această mâncare (mană) proastă… daţi-ne carne să mâncăm! “ (Numeri, cap. 1).
Mana ce li se dăduse israelitenilor era un dar ceresc, era o mâncare cerească. Israelitenii ar fi trebuit să mănânce această mană stând totdeauna în genunchi, cu rugăciune de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Însă, vai, ce lucru dureros se arată şi aici! Să ascultăm ce spune Biblia: