Apă din stâncă – Pr. Iosif Trifa

Iar stânca era Hristos. (I Corinteni 10, 4)

Israelitenii au avut necaz mare în pustie nu numai cu foamea, ci şi cu setea. Iar acest necaz l-a rezolvat tot Dumnezeu, în semnul şi arătarea că El este pâinea şi apa copiilor Lui. Să ascultăm ce spune Biblia:

„Şi s-a ridicat toată adunarea fiilor lui Israel din pustia Sin şi au tăbărât în Razidim şi poporul n-avea apă de băut. Şi blestema poporul pe Moise, zicând: Dă-ne apă să bem… Şi cârtea asupra lui Moise, zicând: Pentru ce ne-ai scos din Egipt, să ne omori pe noi şi pruncii noştri şi vitele noastre cu setea? Şi a strigat Moise către Dumnezeu, zicând: Ce voi face poporului acestuia? Încă puţin şi mă vor omorî cu pietre. Şi a zis Domnul către Moise: Ia-ţi în mână toiagul cu care ai lovit râul şi iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca şi va ţâşni dintr-însa apă şi va bea poporul (Ieşirea 17, 1-7). Şi a luat Moise toiagul cum a poruncit lui Domnul şi a lovit stânca de două ori şi a ieşit apă multă şi a băut adunarea şi dobitoacele lor“ (Numeri 20, 9-11).

Ce lucru dureros se arată şi aici din partea israelitenilor! După ce Dumnezeu îi hrănise şi-i hrănea într-un chip atât de minunat cu mana cea cerească, iată-i din nou puşi pe cârtire. În loc să-L roage pe Cel ce le dăduse pâinea cea cerească să le dea şi apă din cer ei îl ameninţă pe Moise cu uciderea şi îl mustră din nou că i-a scos din Egipt. Vai, ce lucru grozav! Vai, ce slabă era credinţa israelitenilor şi, vai, ce slabă este şi credinţa noastră. Pe toate drumurile îi vezi pe oameni alergând cu întrebarea: „Ce vom mânca, sau ce vom bea?“ (Matei 6, 31), de parcă am avea sus în cer un Tată ce-i place să se desfăteze în foamea şi setea copiilor Săi. Noi însă nu suntem cu adevărat copiii Lui; n-avem credinţă şi încredere deplină în El, de aceea trăim aşa cum trăim.

Încercarea este un apel al dumnezeirii la credinţa noastră. Dar, vai, răspunsul nostru la acest apel este aproape totdeauna ca cel al israelitenilor din pustie. Dacă Dumnezeu ne-ar judeca după răspunsul nostru, am fi pierduţi. El însă este îndurător şi milostiv. La cârtirea israelitenilor, Domnul Dumnezeu le răspunde cu apă din stâncă. Stânca din Horeb închipuie pe Domnul nostru Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă. A spus acest lucru Apostolul Pavel: „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri, toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească, ce venea după ei, iar stânca era Hristos“ (1 Corinteni 10, 3-4).

O, preadulcele nostru Mântuitor, iată, iarăşi eşti aici. Abia făcurăm câţiva paşi în drumul spre Canaan şi iată, iarăşi ne întâlnim cu Tine, preascumpul nostru Mântuitor. În drumul nostru spre Canaan, la tot pasul Te aflăm pe Tine şi darurile Tale. Fără de Tine nici un pas nu putem face în drumul mântuirii noastre sufleteşti.

Stânca din Horeb închipuia stânca Golgotei, Jertfa Crucii. „Stânca“ aceasta era rânduită din veac în planul răscumpărării. Dar apele ei erau încuiate şi au stat încuiate până când Domnul Dumnezeu s-a îndurat să lovească stânca cu toiagul Său, adică până în clipa când Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a fost jertfit şi S-a jertfit pentru noi şi mântuirea noastră.

Stânca din Horeb închipuia stânca Golgotei, Jertfa Crucii. În clipa când sus pe Golgota a răsunat cuvântul “Șăvârșitu-s-a”, din stânca Golgotei au țâșnit apele vieții.

Din clipa aceea au început a curge din Crucea lui Iisus valuri nesfârşite de îndurare, de iertare, de viaţă, de mântuire şi ele vor curge mereu, până la sfârşitul veacurilor.

În clipa când a fost „lovită“ „stânca“ Golgotei, într-o lume „pustie şi fără apă“ s-au revărsat apele vieţii şi s-a auzit strigarea: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (Ioan 7, 37); „Cei însetaţi veniţi la ape“ (Isaia 55, 1).

Şi de atunci apele vieţii curg mereu prin lume. Ele curg şi vor curge mereu, până la sfârşitul veacurilor, dând tuturor celor ce se adapă cu ele iertare de păcate, sănătate, viaţă, fericire, mântuire.

O, ce valuri de îndurare curg din crucea lui Iisus şi vor curge mereu până la sfârşitul veacurilor! Ferice de cei ce se adapă din ele!

Stânca de la Horeb cu ţâşnirea apelor din ea închipuia şi revărsarea în lume a darurilor Duhului Sfânt. „Apa cea vie“ despre care vorbea Hristos (Ioan 7, 38) sunt darurile Duhului Sfânt, iar aceste daruri nu puteau veni în lume decât după ce „stânca“ a fost lovită cu toiagul, adică după Jertfa cea mare a Crucii. Mielul lui Dumnezeu trebuia jertfit, pentru ca „din scaunul de domnie al Mielului“ să se reverse în lume râul cel limpede al harului şi darului Duhului Sfânt (Apocalipsa 22, 1). „Iar în ziua cea de pe urmă, care era în ziua cea mare a praznicului, Iisus a stătut în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din inima lui, cum zice Scriptura. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, căci Duhul încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit“ (Ioan 7, 37-39; Fapte 19, 2).

Slăvit să fii, Doamne, amin şi de-a pururi să fii slăvit căci ai venit în lume şi Te-ai jertfit pentru noi şi mântuirea noastră. Dacă n-ai fi venit, apele cele vii ar fi şi azi încuiate în „stâncă“ şi noi am pieri în pustiul acestei lumi.

Slăvit să fii, Doamne, căci ai venit în lume şi prin jertfa Ta cea sfântă ai slobozit izvoarele apelor vii. O, ce valuri de îndurare, de viaţă şi de mântuire curg şi vor curge mereu până la sfârşitul veacurilor din Crucea şi Jertfa Ta cea sfântă! Acestea sunt valurile pe care Ezechil proorocul le-a văzut prefăcându-se într-un râu mare:

„Căci ori unde va ajunge râul acesta, apele se vor face sănătoase… şi se va vărsa în mare şi apele mării se vor vindeca… şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă… iar pe malurile lui vor creşte de amândouă părţile tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji… în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele din cele sfinte ies“ (Ezechil 47, 1-13; Apocalipsa 22, 2).

Aceste sunt, Doamne, roadele binecuvântate ce răsar pe urma apelor Tale celor vii. Ele vindecă apele vieţii noastre. Pretutindeni unde ajung aceste valuri este viaţă… Pretutindeni pomii înfloresc şi rodesc roade de fapte bune.

Iar dacă aceste roade nu se arată între oameni, nu sunt de vină apele Tale, Doamne, cele vii, ci suntem de vină noi, ticăloşii, că nu le lăsam să curgă în noi. Ele curg numai pe lângă noi, dar nu prin viaţa noastră. Creştinătatea de azi este o matcă goală, este o mare moartă şi plină de stricăciuni, pentru că râul cel mare al Evangheliei, al apelor vii, nu curge prin ea, ci numai pe lângă ea.

Sufletul nostru e lipsit de „apa cea vie“. Sufletul nostru însetoşează şi trebuie să însetoşeze după apa aceasta (Psalmul 41). Sufletul nostru îşi are şi el setea lui.

Lumea nu poate stâmpăra şi sătura această sete. În drumul nostru spre Canaan, spre Patria cerească, lumea n-are nici un picur de apă pentru această sete. Foarte potrivit e pus acest adevăr în imaginea de mai sus. Lumea aceasta este un pustiu al păcatului. Este un „pământ pustiu şi fără de apă“ sufletească. Sufletul piere de sete în această pustietate. Nici un izvor, nici un picur de apă n-are lumea aceasta pentru setea sufletului. „Însetat-a de Tine sufletul meu… într-un pământ pustiu, neumblat şi fără de apă“ (Psalmul 62, 2-3).

Nici bogăţia, nici averile, nici banii, nici desfătările, nici ştiinţa, nici filozofia nu pot stâmpăra setea sufletului. „Ca norii şi vântul fără ploaie“ (Proverbe 25, 14), aşa este şi lumea cu duhul ei faţă de setea sufletului. Toate bogăţiile, toate desfătările şi bucuriile lumii sunt nişte „nori fără apă“ (Iuda 12). Din norii aceştia nu picură nimic pentru suflet. Sufletul moare de sete sub aceşti nori. Setea sufletului se poate adăpa numai cu „apa cea vie“ pe care a revărsat-o în lume Iisus Mântuitorul. Setea cea sufletească poate fi adăpată numai cu izvorul apelor vii ce ţâşnesc din stânca Golgotei, cu darurile pe care ni le dă Jertfa Crucii.

„Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete îi voi da lui să bea fără plată din izvorul apei vieţii“ (Apocalipsa 21, 6).

Ferice de cel ce are această „sete“ şi se adapă din izvorul apei Vieţii!

În psalmii lui David este folosit ici şi colo cuvântul „sela“, care înseamnă „oprire“. În traducerile Psaltirii, acest „sela“ a fost lăsat afară şi rău s-a făcut, pentru că el îşi are locul lui şi însemnătatea lui. Acest cuvânt e pus acolo unde cititorul trebuie să se oprească, ca şi când i s-ar zice! Fii atent, aici urmează o învăţătură de mare preţ… înalţă glasul cântării… pregăteşte-te pentru o înălţare sufletească! În cântarea psalmilor, harfele se dezacordau uşor. De o „oprire“ era lipsă şi pentru acordarea lor. Și coardele inimii noastre se dezacordează foarte uşor. În acest înţeles „sela“ înseamnă: acordaţi-vă coardele inimilor, căci suntem la un loc înălţător.

În acest înţeles, vom zice şi noi la călătoria noastră spre Canaan: „Sela“!… Opriţi-vă puţin în loc!… Am ajuns la un loc de înălţare sufletească… Acordaţi strunele inimii voastre pentru această înălţare.

Am tâlcuit pe larg învăţătura cu „mana din cer“ şi „apa din stâncă“. Înainte de a pleca mai departe în drum spre Canaan, spre Patria făgăduinţei, vom face un mic popas de rugăciune.

Rugăciune

Preamilostive Doamne Dumnezeule! Ne gândim la mana cu care ai hrănit pe poporul Tău în pustie şi la apa din stâncă cu care l-ai adăpat. Fără mana şi apa din stâncă cu care l-ai adăpat, fără mana şi apa aceasta, israelitenii ar fi pierit cu toţii în pustie. Cât de bun şi milostiv ai fost Tu, Doamne, faţă de ei, nişte cârtitori şi netrebnici! Şi Tu, Doamne, eşti tot atât de bun şi milostiv şi faţă de noi, netrebnicii şi păcătoşii. Şi noi suntem nişte străini şi călători prin pustia acestei lumi. Nici o bucată de pâine şi nici un picur de apă n-are lumea aceasta pentru sufletul nostru. Toată mâncarea şi toată băutura noastră cea duhovnicească vine de sus de la Tine, Dumnezeul bunătăţilor. Sufleteşte, omenirea ar fi pierit de mult şi am fi pierit şi noi dacă Tu, Doamne, nu ne-ai fi trimis la timp „mană din cer“ şi „apă din stâncă“, iar această „mană“ şi „apă“ este Jertfa cea scumpă a scump Fiului Tău. Pe Însuţi Fiul Tău L-ai făcut mâncare şi băutură duhovnicească pentru mântuirea noastră, a păcătoşilor şi netrebnicilor.

Slăvit să fii, Dumnezeule! Amin și  de-a pururi să fii slăvit pentru acest dar dulce şi scump fără de care cu toţii am fi pierit în pustiul acestei lumi.

O, preascumpul nostru Mântuitor, iată, pe tot locul Te aflăm pe Tine, dragostea Ta şi darurile Tale. În „Egipt“ Te junghiaşi pentru noi… Nu puturăm scăpa din robia lui „Faraon“ până ce nu stropirăm cu sângele Tău, cu sângele Mielului „uşorii“ caselor noastre. La Mera ne îndulcişi apele cu „lemnul“ Crucii Tale… În pustie Te coborâşi ca o pâine vie din cer, iar când era să pierim de sete, lovişi cu Crucea Ta stânca Golgotei şi ne scoseși „apă vie“ din belşug. Slăvit să fii, Doamne, amin şi de-a pururi să fii slăvit, căci ai venit în lume şi Te-ai făcut mâncare şi băutură duhovnicească.

Slăvit să fii, Doamne, că Te-ai îndurat să mă faci părtaş acestor daruri şi pe mine, ticălosul. Eu Te-am aflat într-un pământ pustiu şi fără de apă“ (Psalmul 62, 3). Când era să mă prăpădesc de foame şi sete, m-ai ajutat să Te aflu pe Tine, Doamne, mana cea cerească şi apa cea vie. Când era să mor de sete într-un pământ în pustiu şi fără de apă, am auzit glasul Tău cel dulce: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!“ (Ioan 7, 37). Cei însetaţi veniţi la ape, veniţi şi luaţi fără aur şi fără preţ (Isaia 55, 1).

O, ajută-mă, Doamne, ca până la sfârşitul vieţii mele să simt o sete tot mai mare după apele vieţii. Amin.

Preot Iosif Trifa, Spre Canaan