Toata nenorocirea oamenilor se trage numai din faptul că ei nu vor să se apropie de Dumnezeu și să asculte ce spune Cuvântul Lui. Căci dacă s-ar apropia să asculte, ar fi cu neputință să nu le placă și să nu-L iubească.
Părerea necredincioasă pe care odată și-au făcut-o cei mai mulți dintre oameni despre Dumnezeu, ei nici nu doresc să și-o mai schimbe, ci rămân mereu tot mai departe de Dumnezeu. Și tot mai neascultători de El.
Ce s-au făcut Iisuse atâția ani amari,
Trăiți printre fiorduri și-împinși printre ghețari,
Gemuți printre unghere de spaime și de scrum?
O, anii lungi de lacrimi, ce s-au făcut acum!
Ce s-a făcut tot chinul abia răbdat cândva?
Ni s-a făcut comoara ce-n veci o vom avea!
Mai duse-s astăzi toate decât un vis și-un fum.
Ce aur și ce soare ni s-au făcut acum!
Am întâlnit nu de mult pe un cunoscut tânăr cu care am stat de vorbă.
Era mâhnit şi abătut.
– M-am scârbit de viaţă, îmi spuse el.
– Cum? Ce însemnează aceasta, îl întrebai. Altădată te vedeam mai vesel, mai bucuros…
– Da, spuse el, şi-mi povesti cum era gata să se predea Domnului dar „cineva”, l-a sfătuit să nu facă acest lucru, îndemnând şi pe părinţii lui să-l împiedice de la această faptă.
Un elev isprăvise liceul și se pregătea ași continua studiile într-un oraș mare.
– Dumnezeu să îți ajute, dragul meu nepot, să poți închide ușile, îi zise la despărțire bunica.
– Ce uși, bunică dragă, doar n-o să mă fac portar acum după ce am isprăvit liceul?!
Inima omului firesc dorește mereu să nu păzească nicio poruncă a lui Dumnezeu, pentru că fiecare poruncă a lui Dumnezeu îi osândește o plăcere trupească și-l îndeamnă la o înfrânare. Îi osândește o plăcere pe care nu vrea s-o lase și-l îndeamnă la o înfrânare pe care nu vrea s-o ia. Din pricina aceasta, omul firesc nu primește lucrurile lui Dumnezeu și nu dorește să le păzească (Rom. 7, 23; Gal. 5, 17). Iar dacă nu dorește să păzească poruncile lui Dumnezeu, bietul om firesc este nefericit. Nefericit nu numai prin urmările păcatului său asupra vieții sale, ci mai ales prin urmările neascultării sale asupra sufletului său.
Dacă zăbovește, așteaptă, căci va veni și se va împlini negreșit. (Habacuc 2:3)
Mai serile trecute, însoțit fiind de cineva în călătorie, m-am dus pe la un prieten pentru a sta de vorbă și a-mi continua apoi drumul mai departe. Nu era prea târziu. Dar ușa era încuiată, iar lampa stinsă. Se culcaseră cu toții. Obosiți de drum, stăteam în fața unei uși încuiate.
”- Ce facem?- întreb pe cel ce mă însoțea?”
S-aud prin întuneric chemări îndurerate
de pace, de lumină, de pâine flămânzind;
răspunde-le, străjere: Numa-n Hristos sunt toate,
veniţi la El, căci toate le veţi afla venind.
Auzi cum şi spre tine, scump suflet, mai adie
a lui Hristos iubire, chemându-te să vii;
Cu acest prilej, repet ceea ce am spus de atâtea ori.
Cititți pe apostolul Pavel, căci nimeni dintre muritorii pământului n-a înțeles atât de adânc pe Mântuitorul și n-a predicat cu atâta putere pe Hristos cel Răstignit ca el și nici o carte din lume nu atrage pe om cu atâta putere la picioarele Crucii ca epistolele lui.
Dar Apostolul Pavel a fost nu numai un mare vestitor al Evangheliei ci și un profet. A profețit din cuvânt în cuvânt vremile și oamenii de azi.
Un prieten mă cam mustra zilele trecute spunând că prea îmi las viața să se topească în munca ce o fac. „- O, dragul meu, – i-am răspuns – eu îți dau toată dreptatea dar mai întâi te rog să aprinzi lumânarea aceasta. – Foarte bine! Iată, am aprins-o! Și ce vrei să spui cu acest lucru?
Un vechi obicei este că aproape toate breslele de oameni îşi au câte un sfânt păzitor. Un sfânt patron şi protector. Spre pildă, corăbierii, încă din vechime, îl au pe sfântul Cristofor.
Noi, la Oastea Domnului, îl avem pe Iisus Biruitorul. El este Păzitorul, Patronul şi Conducătorul nostru. Iar dacă totuşi, pe lângă Domnul şi Mântuitorul nostru e vorba să avem şi noi un sfânt al Oastei, apoi acela, eu zic să fie sfântul şi marele apostol Pavel.
