Dacă zăbovește, așteaptă, căci va veni și se va împlini negreșit. (Habacuc 2:3)
Mai serile trecute, însoțit fiind de cineva în călătorie, m-am dus pe la un prieten pentru a sta de vorbă și a-mi continua apoi drumul mai departe. Nu era prea târziu. Dar ușa era încuiată, iar lampa stinsă. Se culcaseră cu toții. Obosiți de drum, stăteam în fața unei uși încuiate.
”- Ce facem?- întreb pe cel ce mă însoțea?”
”- Batem și se va scula, fiindcă nu-i târziu. Și altădată a mai fost așa.”
Astfel, începem să batem la poartă. Cățelușul începe să latre. Așteptăm…Niciun răspuns. Mai așteptăm. Ce facem? Ne întrebăm din nou. Aici e una din două: ori dorm adânc și n-aud, ori le e greu să se scoale să deschidă…Și gândul că le-am face poate o neplăcere sculându-i din somn, făcu să mai slăbim în stăruință. Când băturăm și în obloane, băturăm mai încet, așa, ca să zicem că am făcut-o și pe asta. Îndoiala ne lua îndrăzneala. A doua zi aflarăm tot. Ei dormeau în casă și n-au auzit bătaia din poartă. Dacă însă băteam mai tare în obloane, desigur, se trezeau.
De câte ori nu facem și cu rugăciunile noastre tot așa. ”Batem” de câteva ori și dacă vedem că nu ni se răspunde, cădem în îndoială, batem tot mai încet, până ce apoi, lăsându-ne biruiți de oboseală, încetăm cu totul să mai batem. Și atunci, firește, nu ne putem bucura nici de răspunsul dorit.
Dacă stăruiam, prietenul ar fi deschis și ne-ar fi primit în casă. Fiindcă orice prieten face așa, chiar dacă are neplăcerea de a fi trezit la miezul nopții (Luca 11:5-13). Dar așa, o îndoială fără rost, ne-a lăsat păgubași. Fiindcă n-am stăruit o clipă mai mult, a trebuit să mai facem încă aproape un kilometru de drum, prin noroi și întuneric.
Așa-i și cu rugăciunea. A te ruga și apoi a-ți pierde răbdarea și a nu aștepta răspuns, dovedește că ori te rogi numai de formă (și acest lucru face ca rugăciunea să fie ceva mort) ori nu crezi în adevărul și făgăduința lui Dumnezeu (și acest lucru strică rugăciunea).
Să nu uităm: Cel ce ne-a spus să batem și să cerem orice avem nevoie este Dumnezeu și nu un om. Și dacă El a promis că ”ne va da” totul, atunci înseamnă că noi mai mult ne-am îndoit decât am crezut, de aceea nu stăpânim lucrurile pe care le-am cerut.
Să fim mai serioși și mai hotărâți în rugăciunile noastre. Plini de credință și smerenie să veghem în rugăciune și să așteptăm, pentru ca să vedem răspunsul care chiar dacă întârzie, tot trebuie să vină.
Un credincios spunea: cine prezintă un cec la o bancă, așteaptă bani; dacă însă nu așteaptă să ia bani, nu este om de afaceri, ci un caraghios. Tot așa și noi, dacă punem în față făgăduințele lui Dumnezeu, să așteptăm împlinirea lor; altfel, doar ne jucăm de-a rugăciunea. De câte ori însă batem la ușa harului și după aceea fugim de acolo! Să părăsim aceste lucruri copilărești și această ușurătate și să prețuim rugăciunea ca pe ceva adevărat, căci vom fi ascultați în adevăr. ”Îmi înalț rugăciunea către Tine și aștept.”
Astfel, vei putea să adeverești și tu împreună cu omul lui Dumnezeu că niciodată n-a bătut în zadar la ușa Domnului. Încearcă cititorule iubit acest lucru nespus de bun. Cu toată cuviința dar și cu toată îndrăzneala și credința: ”Bateți și vi se va deschide.”
Ioan Marini, Familia Crestina – anul 1941, nr. 2, pag. 5