Toata nenorocirea oamenilor se trage numai din faptul că ei nu vor să se apropie de Dumnezeu și să asculte ce spune Cuvântul Lui. Căci dacă s-ar apropia să asculte, ar fi cu neputință să nu le placă și să nu-L iubească.
Părerea necredincioasă pe care odată și-au făcut-o cei mai mulți dintre oameni despre Dumnezeu, ei nici nu doresc să și-o mai schimbe, ci rămân mereu tot mai departe de Dumnezeu. Și tot mai neascultători de El.
Necredința din vremea neștiinței se schimbă într-o credință conștientă și este și mai vinovată. Pentru că, în vremea liniștită, oamenii nu caută să se apropie de Dumnezeu și să-L asculte, ca să-L cunoască și să-L iubească, de aceea nici în vremea cea grea, în ceasul nenorocirii, nu știu să caute adăpostul Lui.
Nu știu să și-L apropie pe Dumnezeu niciodată, nu știu să-L cheme, ca să-i asculte și El pe ei.
Oamenii trăind străini de Dumnezeu în viața lor fericită, suferă străini de El și în viața lor grea. Umblând fără Dumnezeu prin viață, ei ajung fără El și în moarte…
Trec fără El în veșnicie și vor petrece în vecii vecilor tot fără El.
Vai, nimic nu poate fi mai înfiorător ca această singurătate veșnică fără Dumnezeu.
O, ce întrebare și ușoară și grea este aceasta: Poate o mamă să-și uite copilul ei?
Cum să poată o mamă să-și uite copilul ei? Și cum poate totuși uneori?
Cunoaștem mame dulci, care n-au putut și nu vor putea să-și uite copilul lor niciodată; şi cunoaştem mame amare, care totuşi au putut şi pot.
Cât de plăcut şi cât de neplăcut este să vorbim despre mame care îşi pot uita copilul lor! Dar chiar dacă l-ar putea uita și chiar dacă pot totuși Eu nu te voi putea uita cu nici un chip – zice Domnul. Căci te-am săpat pe Mâinile Mele… și ești totdeauna înaintea ochilor Mei…
O, sfinte Mâini săpate de cuie și de lovituri, din dragoste pentru noi!
Cu ce putere suntem noi scriși pe voi și cât de adânc suntem săpați, spre a nu mai fi uitați niciodată!
Ori de câte ori Mântuitorul nostru privește la voi, scumpe Mâini ale Lui, Mâini sfinte străpunse de cuie, Inima Lui se aprinde din nou de dragostea noastră și gândul Lui iubitor Își amintește iarăși de noi.
Nici o mamă de pe pământ nu și-a putut iubi și neuita pe copilul ei atât de mult. Pentru a-l avea necurmat sub ochii ei, nici o mamă nu și-a săpat numele copilului ei pe mâinile sale cu urme nemaișterse și nemaiuitate niciodată, așa cum a făcut pentru noi Dulcele nostru Mântuitor!
Urmele săpate pe Mâinile lui Iisus, Domnul nostru, suntem noi… sunt prețul cu care ne-a răscumpărat El, sunt dovada că noi suntem ai Lui și sunt semnul cât de mult ne-a iubit El.
Poate totuși o mamă să-și uite fiul ei? Poate că da! Se poate să poată! Dar noi nu se poate să fim uitați de Hristos niciodată
Iată atunci de ce se bucură El atât de mult de noi când Îl urmăm! Și iată de ce suferă El atât de mult când, când cu toată dragostea Lui față de noi, rămânem totuși neascultători.
Iată de ce ne gătește și ne împodobește El atât de mult locul nostru cel de lângă El în veșnicie. Și iată de ce se uită El atât de trist la locul gol al celor ce nu vor să vină acum la El. Și care nu vor fi nici în Împărăția Sa.
Traian Dorz, Pășunile dulci
