Toţi oamenii au nevoie să trăiască, dar au nevoie să şi moară. Cu ce să trăiască au cam toţi, dar cu ce să moară n-au decât puţini. Ca să aibă cu ce să trăiască se luptă toţi oamenii de la cel dintâi ceas al zilei până la cel din urmă. De la cea dintâi zi a vieţii până la cea din urmă. Dar ca să aibă cu ce să moară, câţi se luptă şi câţi se îngrijorează?
Cel dintâi şi cel mai mare dar pe care l-a făcut Dumnezeu oamenilor este lumina. Lumina şi cea trupească, dar mai ales cea sufletească.
Moise v-a dat porunca privitoare la tăierea împrejur; nu că ea vine de la Moise, ci de la patriarhi, şi voi tăiaţi împrejur pe om în ziua Sabatului. (Ioan 7, 22)
Fiecare legământ sfânt are semnul său, care trebuie să rămână neuitat şi respectat până la moarte în viaţa aceluia care l-a făcut.
În poporul iudeu, din clipa când au intrat în planul lui Dumnezeu, pentru ca nimeni din fiii lui niciodată să nu uite că ei au cu Dumnezeu un legământ veşnic, toţi a trebuit să primească chiar în trupul lor şi să poarte pe totdeauna, tăierea împrejur, ca un semn văzut al acestui legământ.
Trecerea dintr-un an în altul este totdeauna prilej de a-și face omul socota cum mai stă cu gospodăria. Ce fel de cheltuieli și ce fel de bunuri a avut. Și se gândește omul ce să mai facă anul ce vine.
Așa trebuie să facem și cu cele duhovnicești. Să ne facem socoata cu ce „bunuri” și ce „cheltuieli” am avut. Ce „cheltuieli” de credinţă, de rugăciune, de fapte bune, etc am avut în viaţa noastră. Ce a mai intrat din Evanghelie în casa noastră şi în viaţa noastră.
Domnul este Păstorul meu și nu voi duce lipsă de nimic (Psalmul 23) nici anul acesta.
Ce scumpe făgăduințe ne îmbie Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie! Iată, spre pildă, psalmul 23. Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. El mă paște la pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă.
Citiți acest psalm scurt și vă minunați de darurile și binecuvântările pe care ni le făgăduiește Cuvântul lui Dumnezeu. Dar această scumpă făgăduință e legată de o condiție.
Cu multe se aseamănă viața noastră. Apostolul Pavel, a asemănat-o cu o călătorie. Lupta cea bună am luptat, călătoria am sfârșit…
O călătorie, cu adevărat este viața noastră. Mergem cu toții înainte. Mereu înainte. Fără popas și fără oprire. Iar din ceata noastră, tot mereu se deprinde câte unul, și-a sfârșit călătoria…
Ce potrivit e pusă această călătorie în chipul de alături! Ca băieți tineri, am plecat la drum mulți, mulți. Dar rând pe rând am rămas câte unul. Unul câte unul s-a dus să înmulțească numărul celor ce s-au dus… Ceata noastră tot mai mică s-a făcut. Și an de an, tot mai mică se face. Din atâția și atâția care erau în sat de vârsta noastră, jumătate nu mai sunt.
Pe la geamul îngheţat al credinţei mele
trece iar colind curat călător spre stele,
trec în zbor de-argint, cântând, îngerii Minunii,
Domnului Hristos ducând razele cununii.
Vine Fiul Sfântului, Soarele pământului,
vine-n ieslea mieilor, Regele Iudeilor
cu Maica Iubirilor, taina mântuirilor.
Ce-I aducem Lui?
Raza soarelui,
floarea câmpului,
florile dalbe.
Suntem mult mai mulți în lume cei ce credem și iubim.
Nu e nimeni să ne știe câți suntem și-o să mai fim.
Nu te teme, frate care te crezi singur și învins,
Frații care te-nconjoară sunt un număr necuprins.
Când s-a născut Mântuitorul, lumea era într-o mare așteptare. Era ceva în aer care spunea că trebuie să se întâmple ceva deosebit. Iar acel ceva cuprinsese toată lumea. Cei trei magi veniți la Vifleem din depărtări erau și ei o mărturie că toată lumea aștepta ceva deosebit. Steaua ce se ivise la răsărit întărea și ea această așteptare. De altcum, această așteptare o arată și istoria. O lume întreagă dăduse, pe acel timp faliment. Dăduse faliment filozofia, dăduse faliment religia păgână cu zeitățile ei, dăduseră faliement și fariseii cu legea lor. Lumea aștepta ceva deosebit, care să schimbe cu totul înfățișarea lumii și mersul lumii. Și schimbarea a venit. A adus-o cel născut în peștera Vifleemului.
Pe pământ pace, între oameni bunăvoire. (Lc 2, 14)
Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: Nu! ci dezbinare. (Lc 12, 51)
N-am venit să aduc pacea, ci sabia! (Mt 10, 34)
La Crăciun se vorbeşte mult despre pacea pe care au cântat-o îngerii din cer: „Pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Dar sunt atât de puţini creştinii care cunosc înţelesul cel adevărat al acestei păci.
Domnul Iisus s-a născut şi a venit pe pământ să nimicească vrăjmăşia dintre om şi Dumnezeu, pe care o făcuse Adam prin păcatul neascultării. Domnul Iisus a veni să-l împace din nou pe om cu Dumnezeu; să împace din nou omenirea cu Dumnezeu. Vestea cea bună a acestei împăcări a adus-o Naşterea Domnului. Dar naşterea era numai vestirea acestei împăcări. Ea trebuia pecetluită prin sângele Crucii. Sus, pe Crucea Golgotei Domnul Iisus ne-a împăcat cu Dumnezeu şi ne-a făcut din nou fiii Lui.
