Centenar

În luna august, miliţianul din comună îmi comunică să mă prezint din nou imediat la Securitatea din Oradea.

Iarăşi am plecat cu traista pregătită, gata să şi rămân acolo.

Şi iarăşi am mers întâi în faţa lui Iisus cel Răstignit din biserica de peste drum, unde mi-am încredinţat din nou şi fierbinte soarta mea şi a Lucrării Domnului în Mâinile Dumnezeului meu iubitor şi puternic.

În mijlocul tuturor prăbuşirilor din Bucureşti şi din alte părţi ale ţării, mai ales a acelora din rândurile preoţimii, asupra căreia se făceau cele mai mari pre­siuni prin toate mijloacele, părintele Vasile de la Bucureşti a rămas nebiruit.

Ce om minunat a fost acest preot al lui Dumnezeu, care, la venirea lui în Bucureşti, fusese plin de viaţă, iar acum era tot mai slăbit şi bolnav. O puternică asemănare de destin a avut el cu Părintele Iosif. Au fost ca doi fraţi sfinţi, dăruiţi lui Hristos pe acelaşi altar, în aceeaşi jertfă.

În adunările din Sibiu, n-am vorbit în primul an decât de două ori. Îmi era atât de ruşine să mă ridic în faţa fraţilor şi să vorbesc când se aflau acolo Părintele Iosif şi fratele Marini, încât totdeauna stăteam ascuns în rându­rile din urmă, spre a nu fi văzut şi cerut de cineva la cuvânt.

Atât Părintele Iosif cât şi ceilalţi fraţi stăruiseră de atâtea ori să iau cuvân­tul în adunare. Dar n-am vrut şi n-am vrut nicidecum.

Luni, 3 august 1959, pe la ora 15, o maşină neagră cu doi domni a oprit la poarta casei fratelui Valer. Acasă era numai sora Voichiţa; fratele Iulius era la coasă, sora Mărioara la vaci. Cei doi au intrat cu îndrăzneală în curte şi au întrebat de fratele Valer. Aflând că-i la munte, au plecat îndată…

Au mers acasă la pădurar şi l-au luat drept călăuză spre muntele ciulenilor. De frică, acesta nu le-a spus că el nu cunoaşte bine drumul. Cunoştea doar pădurea ce o avea în grijă, nu şi munţii ceilalţi.

După ce am ajuns acasă de la ultima dintre nunți, când mă așteptam să vină și arestarea mea, în dimineața zilei de 3 august, iată că într-adevăr milițianul comunei intră în curte. Venea cu mandatul meu de arestare. Da. Era adevărat. Eram condamnat la doi ani închisoare și el venea acum să mă ridice. Totul se petrecuse deci până la capăt acoperit, șiret, viclean și nelegiuit, pe neașteptate, fără nici un fel de termen, de lămurire, de clasificare, spre a fi luați prin totală surprindere, ca să nu avem nici un fel de posibilitate de a ne lua vreo măsură salvatoare. Eram deci condamnați fără nici un drept de recurs, fără nici o posibilitate de apărare.

Dar Dumnezeu, Care auzi strigătul lucrătorului Său şi al Lucrării Sale, adu­se o lumină.

De aici parcă începe iarăşi un capitol de evanghelie care ar suna cam aşa:

…În vremea aceea trăia în oraşul Făgăraş un om al lui Dumnezeu. El se nu­mea Octavian Metea şi era de meserie avocat şi ziarist, corespondent al ziarului «Universul» de la Bucureşti (cel mai mare şi mai vechi ziar de pe atunci din ţară). Octavian Metea avea el însuşi un ziar, «Ecoul», care apărea local şi în tiraj mic.

La bucătăria noastră se hrăneau, împreună cu noi, zi de zi, atâţia dintre cei care veneau şi plecau. Pentru cheltuielile ei, s-ar fi cerut mult mai mult de cât aveam.

Biata soră Liţa, bucătăreasa noastră, ne întâmpina aproape în fiecare dimineaţă, necăjită şi îngrijorată, cu ochii în lacrimi, zicând:

– Ce mă fac astăzi? N-am nici un ban! N-am nici măcar pe ce să cumpăr o pâine… Cum să mai merg la piaţă? Cum să-i mai cer părintelui când văd că n-are? Titus nici nu vrea să mai audă că-i cer ceva. Mi-a spus nici să nu-i mai vorbesc despre bani. Să fac ce cred eu… Cui să-i cer? Ce să fac, că, uite, sunt la masă cel puţin zece inşi şi astăzi… Spune, frate Marini, spuneţi, frate Dorz, ce să mă fac?…