După adunările din vara anului 1939, ţinute în diferite părţi ale ţării, fraţii şi-au arătat dorinţa unei mari adunări, a unui fel de congres al Oastei, la Cluj. Acest gând ne-a însufleţit şi pe noi, întrucât în oraşul acesta nu fusese niciodată o manifestare mai puternică a Oastei. Avuseseră loc multe adunări mari în regiunea Clujului, dar chiar în oraş, încă nu.
Am hotărât deci cu fraţii o mare adunare în oraşul Cluj, pentru data de duminică, 3 septembrie 1939.
Oastea Domnului îşi are rosturile ei pronunțat duhovniceşti. Înhămată la alte treburi, Oastea nu mai e Oaste. – Pr. Iosif Trifa
În toată ţara, opreliştile pentru adunările Oastei se menţineau, dar adunările, cu toate acestea, n-au încetat deloc… Necazurile pentru Domnul ne aduceau răbdarea. Sufletele cele de aur se căleau tot mai mult în flăcările încercărilor, iar cele de lemn, de fân sau de trestie, rămâneau tot mai în urmă sau se lepădau… Dumnezeu avea grijă însă ca să aducă în locul lor pe alţii. În toată partea Moldovei şi a Bucovinei, adunările din biserici fuseseră oprite. Nici un preot nu-şi mai risca pentru Domnul nimic. Fraţii nu mai erau îngăduiţi în biserici nicăieri, nici să cânte măcar o cântare în timpul slujbei sau după terminarea ei. Oricât de mult bine ar fi făcut şi oricât ajutor ar fi dat fraţii ostaşi pentru biserică, nu erau nici priviţi cu plăcere, nici vorbiţi de bine de către preoţi. Aceştia spuneau cu asprime că Oastea Domnului nu mai există şi că deci trebuie să nu mai existe nici cântările ei, nici adunările ei, nici numele ei.
Începutul şi temelia mântuirii noastre sufletești sunt înfrângerea, smerenia şi umilința, care purced din cunoaşterea şi recunoaşterea stării noastre celei păcătoase. – Pr. Iosif Trifa
Astfel a venit pe neaşteptate ordin ca toţi cei inapţi de muncă să fim duşi înapoi la Gherla.
Am fost împinşi şi înghesuiţi, până aproape de sufocare, unul în braţele celuilalt, cu bagajele peste noi, în nişte remorci strâmte, care ne-au cărat peste gropi şi dâmburi până la Dunăre.
Până când omenirea nu va căuta liniștea pierdută în bisericile părăsite, în curățenia morală, în dragostea, adevărul, dreptatea și celelalte virtuți vestite de Iisus, care astăzi stau fugărite, vremile tulburi și grele de azi vor stărui ca o mustrare grozavă pentru grozava decădere morală de azi. – pr. Iosif Trifa
Iată cum s-a petrecut prima mea arestare:
Încă din anul 1941 cunoscusem la adunarea evreilor-creştini în Bucureşti pe fratele Richard, pastorul lor.
Când ne-am întâlnit, mi-am adus aminte că el ne trimisese la foaia «Misionarul Vieţii Creştine», încă de pe când eram la Cluj, un articol despre încreştinarea evreilor. Ne-a plăcut atunci cum scria el şi i l-am publicat în foaie.
Trecuseră cinci luni de când lucram aici – era prin luna august – când, într-o dimineaţă, mă pomenesc la birou cu ofiţerul de care mă despărţisem în faţa episcopului în luna februarie.
– Vii cu mine până la Miliţie!
Nu cuvinte despre iubire, nu cântări despre ea, nu scrisori de iubire – ci fapte de iubire adevărată; pe acestea ni le cere Dumnezeu, pe acestea ni le cere adevărata dragoste. Cine prea vorbește, acela nu face, iar cine face, acela nu prea vorbește. – Traian Dorz
Îl chema Cristian… Ce nume frumos şi creştinesc – dar în ce stare sufletească nenorocită ajunsese. Nu era căsătorit, fusese abia logodit când fusese arestat. Avea numai pe mama lui bătrână de care era despărţit de al şaselea an acum. Avea o pregătire superioară şi ocupase un post important în Ministerul Comerţului. Arestarea lui venise pe neaşteptate, tocmai când îşi făcea cele mai frumoase planuri de viaţă…